duminică, 1 aprilie 2018

Amenajarea vechii pîrtii Kalinderu din Bușteni, după Revoluție...

Pornind de la un filmuleț al locurilor oferit de Farcas Felicia...
.
Amenajarea vechii pîrtii Kalinderu din Bușteni, după Revoluție, mi-a fost coșmar ani buni. Acum m-am obișnuit, cu a ei telegondolă, bașca forfotă urbană..
O accept.
.
Probabil la fel se va fi simțit și vreun montaniard în vîrstă - ai anilor 50 -la apariția pîrtiei Kalinderu.
.
Ori vreun altul, la un 1900, cînd sălbăticia locurilor a fost afectată de poteca ordonată de Ion Kalinderu, spre Poiana Înaltă (parcă așa îi zicea).

„Toate-au fost la timpul lor / Ceva exagerat...”

Angajamentele luate prin viață nu-s treabă simplă

Mă apucasem să declar pe aici, în anii trecuți (de două? de trei ori?) că nu mai calc prin abrupturi montane cîte zilișoare oi avea...

Iar de vreo două săptămîni - acum - visez doar fața Caraimanului, cea aflată sub Cruce (bașca planuri a merge la vară pe-acolo).






.

.
Treaba asta cu promisiunile nu-i simplă și pentru că nu te mai găsești, acela care se bătu cu pumnul în piept, de una ori alta.


Și poți să nu mai fi căci te vei fi schimbat nițel între timp, tu ca om - plus obiceiuri.
.
De pildă, mi-am dres una din sursele ce ducea la amintitul legămînt, și anume pornirea spre ture obositoare / de scos limba solitarului sexagenar (ce mă aflu).

Mai exact, vreau doar a merge în locuri suspendate unde să șed la soare, eventual a inspira florile precum Donald rățoiul, într-un filmuleț cu el (dacă aș fi mai solid, aș folosi metafora lui Ferdinand the Bull, tot al lui Disney parcă).
.

O parte proastă tot rămîne.

Și anume aceea a expunerii la risc.

Căci de-o albișoară oarecare tot aș purcede a coborî, în blamabile rapeluri. Iar acolo omul propune (de un agățat coarda într-un piton), iar Dumnezeu dispune (dacă alde cuiul și ține).
.

La chestiune, am citit foarte puține despre Nirvana, despre ăia care aspiră la ea (pot paria că n-au nimerit-o decît după un chil de tărie, și doar pentru seara respectivă!).

Dar cred că-i trage ața, pe-aceia, cam cum visez eu acum la partea de sus a Albișoarei Gemenelor.
.

[Uf... Cît de fain bate-acolo soarele de prînz, al miezului de vară...]
.

Na!
Să mai aud pe vreunul, conferențiind despre liberul arbitru în viață!

Ață bre, ață mergem spre ce ne stabilește Chestia aia, care-i sus în cer...
.
.
PS

Pe cînd caut poze pentru a ilustra postarea, mă uit la unele din 2010.
Le spusesem, atunci, 'Albisoare de adio'.

Pas de mai fă planuri, prin viață...
.
.
PS2

Pozele-s mai vechi și mai puțin vechi.
... (n.1944, german care-a cucerit întîia oară toți optmiarii himalayeni):

„ Daca te uiti la viata mea,atunci un lucru este clar.Am facut o activitatate la un moment dat,cu toate fortele mele, toti banii si tot timpul.M-am angajat complet ! ’’

(precizez aici că neamțul mi-i cel mai simpatic dintre alpiniștii străini, vii ori duși)

M-apuc a medita, ce fel de citate aș oferi eu (din diverși autori), altora.
În primul rînd aș sta domol în așa tentație... Asta pentru că știu a nu poseda gusturi asemănătoare.
Tot pe acolo, nu-s în stare a servi altora ce pică bine marelui public. Căci este de spus: extrasele din mari montaniarzi vizează în bună parte semeni care habar n-au pe unde-a umblat acea somitate, mondială ori de-a locului nostru.

Dacă tot am pășit pe terenul de-aici însă, gîndesc ce-aș opri eu din zisele cuiva...
Pe de o parte, aș puncta că nu am mulți autori din care să extrag, iar asta pentru că nu o dată și aceștia scriu publicului larg, iar prin urmare producțiile lor rezonează mai greu cu ceea ce simt eu despre munte.

M-am atașat doar de „Amintirile unui alpinist”, ale lui Niculae Baticu.
Iar istorisirile ce-mi plăcură acolo fură aparent banale. De pildă relatarea că un Ion Trandafir umbla încîntat la premiera Furcilor, pe balconul din partea superioară a acestui traseu.
.
Mi-a plăcut și vorba „Noi mergem să urcăm, nu să cădem..”
.
Vreo altă reținută:
Păi zisa, pe cînd urmau Creasta Picăturii, la puține zile după premieră. „Ăsta e marcajul lui Nae Dimitriu”, îi spunea Baticu bușteneanului Conteș, la vederea unui muc de țigară de sub Fața Hornurilor...
.

Pomeneam în ultimul meu post (vezi PS) despre un malaxor...
Care fi mai dur ori mai puțin dur (și căruia e posibil să nu-i scape nimeni).
.
Subsemnatul pare să nu fi ajuns a deprinde stilul comunicării agreate social. Unde te manifești în baza unui cod aparent fals, artificial, dar pe care îl stăpînesc și ceilalți.

Cînd îți reproduci direct sufletul, ai șanse a nu fi înțeles, căci te afli diferit de cordul altuia, iar în paralel inșilor li-i natural limbajul social...


PS
Fie și de la un site de care nu mă așteptam (și unde căutasem recent niște rețete de slăbit), îmi sosește newsletter, cu titlul „Lista rușinii”.
Dincolo de faptul că așa țidulă se va fi referit la adersarii politici ai respectivilor, dacă nu cumva banii sînt lipsiți total de miros, iar aceia (de la site) gata să vitupereze spre oricine....
Rușinea..Cred că e un fenomen asupra dedesubturilor căruia trecem cu mare ușurință..
El apare în mediul familial, de la un părinte, și conține forță distructivă datorită diferenței de vîrstă / de-a ne putea descurca singuri în viață.
Datorită acelui ecart, inițial nu e nevoie neapărat de spectatori (care accentuează durerea celui supus rușinării), deși o dată sadismul nelipsit nici prin părinți nu se poate lipsi de așa galerie..
Procedeul este preluat la vremea școlii, mai exact în cursul primar (ulterior se riscă o explozie necontrolată a celui supus refecului).Nu o dată, umilirii conferite de simpla prezență a colegilor în jur îi este adăugat apetitul (altminteri perfect uman) pentru înjosire al unora dintre cogenerii prezenți..
Rușinarea de altădată ne rămîne toată viața în suflet, chit că în ascundem mai bine, eventual parăm mai fericit așa gen de atacuri.Rănile de prin inconștient îmi apar a nu avea zid de protecție.
Dor, chit că ne apărăm ori refulăm (și deci nu avem cunoștință de ce se petrece sinistru în noi)..
Bineînțeles că discuția despre subiect nu poate fi lăsată doar la stadiul de mai sus.E de luat, oarecum, și partea agresorilor.Părintele de pildă.Care nu a fost și va fi ca în cărțile roze.Ori în volumele împănate cu „Trebuie...!”.
Nu o dată și puștiul este insuportabil, căci și el are-n suflet agresivitate, respectiv dorință de-a domina..
PS
Nu-i îndoială, că lucrurile în viață nu ies cum ne-am dori. Dar legat de-o rubrică ce mi-o doresc la o revistă oarecare, așa ceva aș scrie acolo.Știu, pentru a prelua formula zisă ieri respectivilor, că atari rînduri ar fi precum rezervarea unui loc liniștit unui drac, în rai.
Sau invers.Eu m-aș afla îngerel, și intangibil, prin suflul iadului..
PS2
Da, iar am dat chix cu jobul.Să vedem ce iese.
În ultimii ani, mai toate îndepărtările subsemnatului de pe la joburi par să aibă un numitor comun.Supărarea unor potentați (mai mici ori mai mari) de acolo că eu am scăpat cît de cît întreg dintr-un tip de malaxor care i-a deformat dureros pe dumnealor.Sau, măcar, de care nu au putut fugi.
Altminteri subsemnatul n-a scăpat nescărmănat,.atunci, de unde firea-i mai firavă, în ale vieții. Bafta fu c-a putut scăpa - vie un job norocos, ori vreun ban idem picat din cer - de-a reveni în acel sinistru mecanism..Să vedem ce iese....La chestiune, mă întreb de vreo două zile ce e mai bine. Descurcîndu-te prin viață și (inerent?) clacînd la un moment dat, ori paria, dar încă suflînd?
Zic astea cu gînd la ducerea unui coleg de clasă (altminteri mereu zîmbitoriu și descurcîndu-se bine profesional), ori a celui tare sigur pe sine Andrei Gheorghe...”

O poză mai veche, de pe Albișoara Strungii

Unde șade un tip, dar și un rest de arbust.

Și care, deși locul e mult vitreg, străjuiește acolo de cel puțin 32 ani (l-am întîlnit în 1986, cînd ori am dat o buclă, ori m-am tracționat nițel de dînsul).
Vitreg inclusiv în sensul că-i stau pe cap tone de zăpadă, vreo șase luni pe an.

E.
Rezistența lui m-a dus cu gîndul la o zisă a botanistului Alexandru Beldie.
Care, la începutul deceniului patru, întîlnise pe Valea Jepilor din Bucegi doi localnici, adică din Bușteni. Care duceau o zadă (nu mai știu exact dacă nu tisă, e de revăzut însemnările asupra discuției din 1985).
.
”Păi la ce vă trebuie?”
„Îl punem la temelia casei, căci nu putrezește”
.
(o fi fost o casă pastorală, nu una de beton...)


.


Ba i-au și spus tînărului orășean de unde veneau cu el, situație în care ultimul a putut identifica mai lesne acea colonie. E vorba de una din Brîul lui Răducu, pe muntele Jepii mici.

Unul dintre locurile din Bucegi care mă fascinează...


 E vorba de partea de sus a Poienii Mari, din Valea Seacă a Caraimanului.

.
Unde deodată descoperi ultima treime - mai abruptă decît toate - a acelui flanc muntos, ce suie spre Crucea Caraiman.
Și de unde săritorile pe care le zărești, prin așa-numitele Hornuri, par să-ți cadă în cap.

Dai de-acel aparte peisaj după ce urci partea inferioară a văii, ori vii din Creasta Picăturii, dinspre Șaua Turnului (bineînțeles variante de acces pot fi și altele).

Poza nu e chiar nouă, dar își are poate patina ei...

Poate-i de mers prin aprilie, dacă m-oi întrema cu banii, pînă acolo, iar apoi să casc gura ca prostul, în jur.


Și atent totodată să nu zăbovesc prea mult, că ultimul tren spre București își are totuși ora lui...

duminică, 28 ianuarie 2018

Mă uit la ultima-mi postare.
Cea cu N-o să mai scriu pe Facebook ori pe blogul personal.

Un om normal ar șterge-o. Cum că nu-l reprezintă. Cum că fu doar o explozie la un moment dar, or așa ceva se află scuzabilă, mai ales cînd nu ne solidarizăm ulterior cu ea.

Parcă n-aș da-o, totuși, la coș.

Asta e.
Unii (sau toți?) sînt făcuți din bucăți.
Odată e una la microfonul persoanei, odată alta.

Nu-i plăcut s-admiți alți (nici pentru tine orator, nici pentru cei avînd ghinionul să te lectureze).
Dar așa stau lucrurile.






luni, 22 ianuarie 2018

Valuri. Duceri ale vieții...

După mai multe tentative (de unde s-au ivit ele, se poate discuta), am izbutit a nu mai scrie pe fila-mi de Facebook (altminteri, firea-mi vehementă se manifestă comentînd la ne-amici).

E interesant că inițial nu mi-a mai ars a scrie pomenitele vehemente, pe fila mea.
Apoi, cu niște poze nemaipomenite (abrupt Bucegi, ale lui Viorel Ungureanu) m-a trecut idee a scrie cît de mult mă pot mișca fiecare bucățică din abruptul Caraimanului.

Am realizat subit, la așa pornire, că aș glosa în vînt despre acele simțiri aproape dramatice (mă refer la acelea din fața computerului, pe teren fiind poate și-mai-și). Pentru că ele ar prinde doar la un alt împătimit al lor.
Or, pînă acuma n-am întîlnit așa ceva, ori măcar cît de cît apropiat tipicului subsemnatului.

Așa că n-am mai scris.


  


Nici pe Facebook, nici (din motivele arătate) aici, pe blog.
.
Iar de la ăst stadiu ajung la o părere.
Totuși scriem, vorbim în publică și din speranță (poate cu roade!) că vom primi un ceva din partea țintei - adică a celor care pare-i sperăm s-ajungă a citi ce-am scris.

Atenție,. simpatie, poate și considerație, dacă nu entuziasm.
Știu că sună urît ce spun, dar e foarte posibil ca numitele să fie nevoie ale sufletului oricui.
Și doar educația făcîndu-le să arate a bau-bau.

Prin urmare, și total nepoliticos aflîndu-mă - cu spiritul acestui post -, e foarte posibil să opresc.
E foarte probabil, de asemenea, să nu fiu interesat (deși ceasul va continua să aducă ce nu aduce anul...) de literatură de sertar ori memorii.

Probabil mi se va fi isprăvit ceea ce-aș numi un drog existențial, cum că dacă ești social și faci totodată frumos, va sosi din cer izbăvirea, de toate neplăcutele existenței.

Altminteri, așa .nouă atitudine nu-i obligatoriu cu-a deveni urs socialmente.
În paralel, a-ți gusta doar cu tine (nu mi-am dorit așa ceva...) plăcerile nu-i obligatoriu să fie lucru nașpa.


Asta e.

PS
Dau s-aleg o imagine a subsemnatului, pentru ilustrare acest post, și mă zăresc cam în toate încruntat plus unde de reproș pe chip.
Ar fi rîsul naibii, ca după abandonul pomenit aici, să răsară alți muguri - mai destinși - pe fața respectivului...

PS2
Legat de poza Caraimanului de care pomeneam, mă uitam că fiecare pătrățică de pe acolo îmi trezește în minte o istorie personală întreagă.
Dar, admit primu,, cine poate fi interesat de acele mărturisiri.

În rest, n-aș fi purces la așa scrise dacă nu le-aș bănui utile vreunora, care nici lor înșile n-au putere a-ți recunoaște stări precum cele de care vorbesc aici.