marți, 19 septembrie 2017

2 septembrie [1979].


Nu știu dacă îmi va dispărea curînd pornirea de a asocia ziua de 2 septembrie primului meu drum pe Valea Seacă a Caraimanului, din Bucegi.
Trec decenii, iar subsemnatul leagă automat - în minte - a doua zi a toamnei cu acea tură.

Plăcerile inimii...
Mai exact plăcutele ei, căci dumneaei își are criterii speciale de socotit cele din jur.

Ajung iar la vorbele altora.
Prima ar fi că iubim cu atît mai tare, cu cît acel 'obiect' se află mai străin, mai .. neclar de noi (înțeleg că natura e dornică de contraste...).

Drumul. de care pomeneam nu a lăsat poze (doar o descriere, în care eu de atunci parcă nu este eu-ul de azi), iar amintirile sînt destul de vagi. Dar poate tocmai aceste caracteristici au cuibărit momentul în inimă.

Apropo de așa fenomen, un cap încoronat englez pierde la un moment dat cetatea Calais. Și, pe cînd urma să-și dea ultima suflare, avea să spună: „Dacă îmi veți desface inima, veți găsi acolo scris Calais”.

Întrucîtva asemănător (dar fără pretenția licenței lirice de mai sus), cred că dacă îmi ceri grăbit a spune două momente de maximă-inimă din viața-mi, aș trece suișul de care-am pomenit, plus îndrăgostitul adolescentin, de o domnișoară oarecare.


PS
Poza pe care o alătur nu este din Seacă. Dar posedă un vag ce-o califică pentru ilustrat ăst post.

Doamna nu s-a trezit încă, iar eu vîntur la greu degete peste tastatură (în paralel, purceaua profesională continuă a-mi sta răposată în coteț...)

PS2
Îmi rămîne mintea la domnișoara de altădată.
Mama avea o vorbă, fie și religioasă: „Doamne, mare ți-e puterea!”...
Fiul ei vîntură una mai seacă: „Inima își are rațiuni de funcționare, ce rămîn necunoscute Rațiunii”

Mă uit la niște imagini vechi și descopăr cum inima se pornește scurt a face bum-bum, la vederea persoanei de acolo.
Altminteri, nu se poate spune că m-am rablagit, că nu mai am plăcere de agățat decît alea de hăt-demult.

Dar inima-și are rațiunile de care vorbeam...
Pas de li te opune!

Ochi, spre munte...

Nu-mi dau seama dacă un traseu (frumos) contează prin ce oferă la momentul străbaterii lui, ori prin ce rămîne în suflet - în cheie nepoetică zis! - zilele, săptămînile următoare...

Înclin pentru a doua variantă, barim în ce mă privește.

Pînă la urmă, ce-a fost în suflet atunci a plecat de mult. Acum în interior ni se află resturi mai mari ori mai mici, amestecate cu ce-o mai fi în acel tărîm necunoscut deseori pînă și nouă (e vorba de suflet, cel real, nu poetic).



Unghiuri noi, de la Crucea Caraiman


Aproape toată viața (întrucît n-am parcurs etapa-mi de acum la deces, cît să pot afirma ceva 'in integrum'. despre dînsa...), descoperi unghiuri noi, către scena unde te afli aterizat...
.
Dacă tot s-a cocoțat în vîrf de monument bucegian, rugat-am un cutezător amic să-mi dea și niște imagini cu vedere mai spre avalul Văii Seci.
Mie unuia, ca admirator (și) al prăpăstiilor estice ale Caraimanului, unghiul acela e de vis...



Asta, pînă mă obișnuiesc, și-s gata a sosi altă neașteptată - din partea lui Cristi (mulțam încă o dată) ori a altora.
Eventual din partea susbemnatului, căci poate n-au intrat zilele în sac. Nu știi cînd sosește o moștenire, deci mă căpătuiesc de bani telecabină - și prin urmare ajung pe lîngă Crucea Caraiman., făcînd precum Donald Duck la mirosit flori „Aaaaa, aaaaaaa...”

vineri, 15 septembrie 2017

Umblări prin București

MUNTE și nu numai.


Am trecut ieri prin fața a ceea ce aș numi Casa Țițeica, din strada Dionisie Lupu.





Gheorghe Țițeica este tatăl fraților Radu, Gabriela și Șerban Țițeica. 



Anterior, eu venind dinspre centrul urbei, la părculețul din preajmă m-a dus gîndul la nenumăratele drumurl pe aici ale lui Alexandru Beldie, care locuia la doi pași, pe Jules Michelet.Inevitabil se întîlnea cu confratele montaniard Radu Țițeica. De la ultimul am aflat parcă destăinuirea...„Știi, Radule, am reușit să slăbesc (AB se găsea la senectute spre-plinuț, n.MO)” „Cît?” „80 grame” - botanistul fiind poate cel mai hîtru dintre cîți membrii ai acelei generații am cunoscut. 
Am o mare simpatie pentru cel ce a fost Radu Țițeica, dublată altminteri - ca la orice suflete complicate - de teama să nu spună că mă bag prea tare cu așa sentiment, și fără să cer voie (la o adică, ar fi naturală teamă, de-a pierde afecțiunea rubedeniei, în favoarea unui străin).
Ca un făcut, n-am rezonat în sine prea mult cu el. Nici gînd de aproape-camaraderia care se năștea să zicem cu nea Baticu, A. Beldie ori Cristache Dedula (cu Ion Manof, era aproape grădiniță - nu pentru că dumnealui ar fi dat în acea vîrstă, ci decurgînd din entuziasmul pentru fleacuri).
Se afla reținut (fără a fi scorțos), poate datorită timidității, dar asta era compensată în ochii mei - de lipsa totală a agresivității (așa am perceput eu, legat de întrevederile cîte ne-or fi fost: șase-șapte).

Nea Radu se întîmpla a avea și o altă calitate, i-aș spune grandissimă (asta în ochii mei). Nu doar că mă precedase pe drumurile montane care mi-au fost (pardon de expresie...) îngrozitor de dragi, dar practic el a deschis zona, făcînd abstracție de cele cîteva rute anterioare, de tipul Albei ori Mălinului.
Întrucît s-a prăpădit relativ devreme, la vreo trei ani după ce l-am cunoscut, poate nici nu am realizat pe cît e cazul, pe cine aveam în față.
Cert că astăzi acest sentiment mi-i mai mult clar.

Se înțelege, dacă tot dau tîrcoale psihologiei, că voi fi îndreptat spre dînsul (și alții) ce afecțiuni și adorații nu apucasem să eliberez în casa natală. Nu aș da însă inutil cu parul, spre părinți, asta pentru că de o parte eu însumi nu am fost perfect, iar în paralel îmi pare a se afla în noi un depozit de împărțăminte (adică sentimente pozitive de plasat neapărat pe alții) mult mai mare decît ar putea provoca pînă și cei mai de treabă născători din lume.

Fascinante mi-au fost scrierile lui nea Radu, cu precădere notațiile de la vremea tinereții, despre cercetările în abrupt, și mai ales (mi-s psihanalizabil!) despre bîjbîielile pe acolo:

“Din cauza vremii rele timpurile au fost exagerate şi de aceea nici nu le-am mai notat: din Buşteni pînă la Nasul lui Gelepeanu (combinaţie probabil între “Nasul lui Traian” şi “Stînca lui Gelepeanu”, n.n.) am făcut mai bine de 10 ore. Am plecat din Buşteni vineri 21 mai la ora 6 1/2. Am urcat str. V. Albă apoi pe drumul de poiana Coştilei am mers mai departe de despărţirea drumului de V. Albă. Am trecut prin pădure V. Coştilei, am suit printre crăci malul ei stîng pînă în costişa unde valea iese dintre stînci. Ca să trecem în valea pe care am suit-o şi căreia o să-i zic Valea Gălbinelului pînă la noi informaţii, nu ne-am suit pînă în creasta mare, aia mărginită de un pisc, deşi ar fi fost mai bine să o facem. Am ocolit acel pisc la jumătate înălţime pe un mic brîu cu iarbă şi cu lilieci. Valea Gălbinelului e în punctul acela foarte largă, însă în loc să aibă o poiană, cum are Valea Coştilelor, are o coastă de brazi rari şi de lilieci. Intrarea în vale este destul de delicată şi trebuie cercetată mai de aproape. Noi ne-am încurcat pe nişte pereţi deoarece am vrut să dăm în vale prea jos; dar după spusele lui N. Gherasi există o trecere bună mai sus. Ajunşi în vale am dat de o limbă lungă şi groasă de zăpadă. Deşi era lungă şi în pantă foarte mare şi mai aveam şi saci grei pe deasupra, ne-am suit pe această limbă de zăpadă. Probabil că astfel am traversat săritori invizibile care vara trebuie escaladate. De la o vreme am lăsat firul văii fiindcă era prea obositor şi am suit pe malul stîng, pe brîniş asemănător cu cel din Valea Coştilelor. Peste vale malul drept îşi ridică un perete impresionant, cel mai înalt şi mai prăpăstios pe care l-am văzut în Bucegi. Nici vorbă de trecere spre Valea Coştilelor. Doar mult mai jos sînt nişte mici brînege care se pierd în stîncărie. Din acest punct valea, care încă de la început nu e paralelă cu Valea Coştilelor ia o direcţie nordică şi mai pronunţată. După cotitură am intrat iar în vale şi ne-a prins ploaia şi grindina şi zăpada îngheţată. Dar foarte curînd am ajuns la şaua din care izvorăşte această vale şi care o mărgineşte de Valea Mălinului [...]
Din creasta aceea se vede tot circul final al Mălinului, cu mulţime de vîlcele în pantă mare, toate pline cu zăpadă, şi cu brînişul nins proaspăt. Am coborît puţin din creastă, am trecut primul vîlcel şi am început să suim pieptul cu brîniş. Am suit-o pînă la brîul mare al Coştilei, pe care am apucat-o spre Nas. Partea brîului care priveşte spre valea Coştilelor şi care se vede şi din Buşteni avea mai puţină zăpadă decît partea dinspre Mălin. Totuşi am avut de trecut vreo 5-6 vîlcele cu limbi de zăpadă...”
(scuze pentru lungimea pasajului - nu mi-a venit să tai din el...)
Cred că e tipul de povești care mi se potrivește mie, mai exact unele adevărate, reale, dar unde poți broda gînduri personale despre cum vor fi fost acele personaje, hăt-demult, și umblătoare fiind mele printr-un adevărat rai, pentru sufletul nostru.

În paralel am avut satisfacția, generată de-o anumită glandă din noi - de a mă juca un pic precum cu plastilina (dar avînd grijă să nu derapez în neadevăr) cu informațiile rămase de la nea Radu, și al cărora rezultat se află capitolul „Grupul Țițeica” dintr-o anumită carte (una nepublicată)

PS1
Am uitat să spun că dna Țițeica se găsea și dînsa pîinea lui Dumnezeu.
La chestiune, și repetînd ce am mai spus cu alte ocazii, la una din primele dispute din cadrul Clubului Alpin Român, cel postdecembrist, loc de eventuală reconciliere a fost aleasă casa de care vorbesc.
Asta, la patru ani după ce nea Radu plecase... Din viață.

În poza alăturată, dînsul se află în dreapta, și alături de fratele Șerban.
PS2
Adăugire strict geografic-locativă.
Imediat de clădirea de care v-am spus, se află o alta, block-haus interbelic cu mai multe etaje.
Acolo, potrivit unui obicei relatov recent, sînt trecuți pe plăci de marmură oamenii de cultură care au locuit acolo, între ei unul care a stat un an și-atît. Sînt vreo șapte-opt asemenea plăci, în stînga intrării.

Către Piața Romană, se găsește vila unde a trăit Adrian Păunescu.
Despre dînsul nu-i pomenit nimic. Pot bănui de ce, însă țin explicația doar pentru mine.

PS3
Apropo de nea Sandu (Beldie) și de părculeț...

foto: Amfostacolo.

... mi-a fost cu neputință să nu fiu traversat acolo de informațiile - oferite de alt ucenic, nemontaniard de felu-i - despre cît de neplăcuți i-au fost anii din urmă..
Cam pe toți ne pasc însă situații măcar asemănătoare (minus vreun N. Comănescu ori G. Rafail...).

marți, 12 septembrie 2017

Motorizați în premieră (cîndva!), la Crucea Caraiman.

La o discuție - despre Crucea Caraiman - cu niște amici, Răzvan Neagoe completează niște afirmații ale mele (reproducînd altminteri din bibliografia existentă)
„Într-adevăr, în cei 50 de ani de drumeţie pe Bucegi mi-a fost dat să fiu martor al unor cruciale transformări ale turismului de munte, determinate de marile evenimente istorico-sociale şi de impetuosul progres al tehnicii.Am asistat la apariţia primului motociclist pe vîrful Omu, prin 1931, şi a primului automobil ¹Citroen" ajuns la crucea de pe Caraiman, cam tot pe atunci, şi coborît în vale sub formăde piese detaşate. După mai bine de 40 de ani de la asemenea performanţe izolate, astăzi, în zilele de afluenţă turistică, parcă s-ar simţi nevoia prezenţei unor agenţi de circulaţie pe drumurile modernizate, ajunse pînă pe crestele Babelor şi Coştilei, de pe care, drumeţii ¹clasici", cu sac pe spate şi bocaci ţintuiţi, cînd sînt priviţi prin geamurile vreunei ¹Dacia 1300" rulînd cu 60 km pe oră apar ca imagini de-a dreptul         desuete. ” (Alexandru Beldie, intervin acordat în cartea „Ani de drumeție”, 1976, de V. Borda și N. Simion.)


 ...cu două imagini. 
Ambele sînt luate în primii ani ai deceniului patru, din vîrful Caraimanului și către monument. Într-una este motociclistul Bazil Asan, în a doua automobilul Citroen care a suit în premieră pînă în respectivul punct (pe moment nu am idee cine i-a fost la volan).
.
Mulțumiri încă o dată lui Răzvan!

miercuri, 6 septembrie 2017

MUNTE. Două tărîmuri.

Pomeneam de curînd că, aflîndu-mă atunci în bucureșteana Piață a Unirii - eram tentat să reconstitui în urechi vuietul care se va fi ridicat acolo, cîndva.
Mai exact la 31 august 1940, cînd pornise nemulțumirea populară care avea să contribuie la îndepărtarea regelui Carol .

Ceva asemănător m-a încercat ieri, de data asta la oră de noapte, și în parcul aflat în zonă.






De data asta, vocile pe care le auzeam întrucîtva (știu că nu-i semn de sănătate psihică...) țineau de marea manifestație pe care au ținut-o legionarii pe acele locuri.
Se schimbaseră atîtea (toate?) în răstimp, dar totuși la aceleași coordonate geografice se desfășurase marșul cu pricina, cîntecele, uralele...
În aerul acela, fie că nu e vorba de aceleași molecule, vor fi mers - deocamdată alături - Ion Antonescu și Horia Sima...





Film de epocă

Reîntoarcerea în timp, pentru a fi exact, a privit și un alt moment.
Mai exact unul de la 1963, cînd un pișpirică - avînd trasă peste urechi o căciulă de iarnă - zîmbea obiectivului foto dintr-un săniuță, în epocă proprietate a lui Moș Gerilă.
Ca fapt divers, la vremea aceea fotografierile se executau infinit mai rar decît în mileniul ce-a urmat. De pildă, povestitorul de aici are două imagini mari și late din primii patru ani de viață (este drept că ne aflam și familie ceva mai nevoiașă, precum vreo nouă zecimi dintre românii epocii).
Bon.
Sportul cu rememorările de care spuneam ține, cred eu, de intersecția a două tărîmuri.
Și face plăcere - chit că și temi un pic, ca puitor în mișcare fie și un pic, de așa entități nesfîrșite...

Nu v-aș fi spus cele de deasupra dacă nu mi-ar fi trecut ieri pe sub ochi o imagine luată în Hornul Coamei, din Bucegi.
Și unde reperam un fenomen similar (îmi parte mie, barim). Tot cu două tărîmuri.
Cel curent, să-i zic bucureștean/citadin, și cel din ulucul ridicat viforos deasupra Colului Gălbenele. Cu roca inegalabilă, cu efortul, dar mai ales cu pericolul, căci acesta din urmă îmi pare a fi singura cheie către acel al doilea tărîm.
.

miercuri, 30 august 2017

Noi, și acolo

MUNTE.
Și poza fiind a lui Sergiu S. (și privitoare spre versantul nordic al Coștilei, din Bucegi)


E de consultat un psihanalist bun, pentru a descoperi (de parcă asta ar servi la ceva...) de ce ne-aruncă-n teribilă patimă acele steiuri - de felul lor însoțite și de Thanatos, pentru ăi carele calcă nițel pe-alături...

*

Fără îndoială amorul pentru așa locuri își are particularitățile sale... De pildă, te apucă poezia legat de dînsul doar cînd ai ajuns de ceva zile acasă, la oraș.
Anterior, pe trupul cel mult lăudat al muntelui, îți tremurase ceva fundul, bașca se plimbase prin minte întrebarea „Ce naiba caut eu pe aici??”

PS
Am sentimentul. că acea patimă, din motive ce se pot explora, preia a la jiu-jitsu din două caracteristici ale întîlnirii noastre cu acele coclauri.
Moartea, respectiv infinitul.

O să ziceți că bat cîmpii, dar de unde oare hîc-ul teribil din piept, decît preluîndu-le (controlat, căci nu ajungem a le da ortul) din amploare?