marți, 12 martie 2019

Făceam recent o paralelă între un septuagenar om de munte și înaintașul Niculae Baticu.


Făceam recent o paralelă între un septuagenar om de munte și înaintașul Niculae Baticu. În sensul că pe ultimul l-am văzut verde la ai săi 75 ani, și nicidecum marcat de îmbătrînire ori de inerenta moarte care se apropie.
Simt nevoia azi să repet procedeul.


Nu l-am văzut pe nea Nae să fie pălit de-așa existențiale.
Și nu cred că asta i se trăgea de la vreo putință de stăpînire specială. Pare să se fi călit în anii de închisoare. După aceea, și chit că nu a fost un om perfect, avea o sănătoasă relație cu biserica. Fără excese, fără icoane altminteri.
În altă ordine de idei, așa rînduri (ale mele) pot fi categorisite drept necuvenite ori impertinente. Deși e o banală cercetare a realității.
.
La o adică le prefer, vreunei zise din categoria „[Nu numai alpinist mare, ci și] un om adevărat”. Și unde pot paria că doamna cu pricina nu-l cunoaște pe Floricioiu.
Paradoxal, și Al. Floricioiu îmi pare un tip ce-și gestionează matur sentimentele, însă - spre deosebire de Baticu - va fi fost la viața lui un tip amoral.
O să ziceți că-s grăbit în afirmații, dar puteți lua lucrurile drept o forțare a metodelor de cunoaștere uzitate îndeobște.

PS
Nici pe Carol Lehmann nu l-am văzut marcat de ale vieții, la ai lui 95 ani. Îl bănui că își gestiona înțelept interioarele. În sensul de a le suporta.
PS
Am impresia că mi-i aici (și în afara impertinenței structurale) inclusiv iritare de la acele zise ale lui Mihai Ogrinji, că ce răutăți am putut să spun despre... Radu Țițeica (1905-1987). Cînd, de fapt, săracul de mine numai așa ceva nu făcuse...
.
După cum, întotdeauna e loc de zise și mai revoluționare.
De pildă, despre ce-i vine omului a fi eugenionescian, adică în război în război cu toată lumea...

Articol dintr-o revista interbelica

În imaginile însoțind un articol din 1934 (semnalat de confratele Andrei Badea), apare și Nicolae Dimitriu, fondator al Clubului Alpin Român.





.
Cele două imagini cu acesta sînt luate în preajma Dintelui dintre Colți, `frate mai mic` al Colțului Mălinului (Coștila, Bucegi).
Se află acolo, probabil, una din așa-numitele ascensiuni colective organizate de oameni ai CAR.
Același Andrei Badea opinează că autoarea materialului (pare-se din revista Realitatea Ilustrată) este Madeleine Baticu.
Nu pot nici confirma, nici infirma. Ea devine soția lui Baticu după 1938, numele-i de fată fiindu-i Knapp. Posibil însă ca primul ei soț (căci știu a mai fi fost căsătorită anterior) să fi avut nume de familie începînd cu B...
Cert este că semnatara, sau barim redacția, aveau relații cu mediul de munte, dovadă imaginile lui Dimitriu.

Personal, mi-aș dori SĂ NU FIE, autoare a respectivului articol...

Prin munți.

Sufletul omenesc e-o chestie bîntuită de multe trăznăi.
.
Între altele, de ideea că ești mai breaz decît alții, ori că vreo zonă de munte ți-i proprietate barim simbolică.
.

Mă uit însă la fata asta suind pe Albișoara Brîului (Caraiman, Bucegi) și-s tare încîntat, că e acolo...


.
Tot setul:
PS
Oare ce ne vine, la bătrînețe, să ne acrim și alte alea?
(la o adică, eu m-am aflat lepră și-n tinerețe...)

Tură pe munte, la 1992

Căutînd poză cu nea Baticu, în anul vecin am găsit niște imagini dintr-o tură în Caraiman.
Nu cred că le-am revăzut din acel 1992, nici măcar pe cînd le-am scanat negativele.
.
Îmi pare acolo esența mersului pe munte (pe firea-mi, barim).
Poze trunchiate, dar cu locuri foarte dragi (de pildă colțul nenumit dintre Albișoarele Crucii și Brîului, la nivelul Brîului Gemenelor).
.
Apoi, dîrdîitul sub o streașină de stîncă, în așteptarea trecerii ploii - fie ea și de vară.
Dar și încîntarea scoaterii bocancilor, odată ajuns la loc mai plan... (remarc acolo și cordelina tîrîtă precum cățelușul, care se mai petrecea între buza unei săritori și locuri mai de Doamne-ajută).
.
Observ acum că am coborît Creasta Picăturii (RT-ul, prin vreun caiet prăfuit acum, va fi fost la fel de alert ca imaginile...).

Colțul de care pomeneam în postare.
Îmi pare rău a nu fi apucat să bat locurile care se văd, spre el...

Albișoara Brîului.

Nu recomand forma uzitată de mine (a Brîului, în loc de Brînei). Dar mie-mi place forma asta. Brînă sună îh... Consoane multe. Și bătrînicioase.
La proxima prezentare despre Radu Țițeica e inevitabilă trimitere la cum vedea el termenul, cît și dubletul singular-plural.
 
 Pe Brîul Gemenelor, în dreptul A. Brîului.
Mi-e un loc tare drag, chit că pasiune pentru el am făcut ulterior acelui 1992. Că veni vorba, se pare că nu eram întîia oară pe acolo, ci o mai făcusem la 1989.



Pe același brîu, pe malul opus al AB.
Brîul nu răzbate de acolo spre est, barim pentru montaniarzii de rînd.

 Spre peretele Văii Albe.

Pintenul Văii Albe.
PS.  Mă aflu puțin specialist al acelui flanc, însă par să se vadă Fisurile Centrale, cele urcate de Ion Coman.


 Albișoara Răsucită (se poate spune aici, partea superioară a ceea ce-i denumită astfel prin hărți).


Sub folie.
Posibil să fi fost luna iunie.

 Dinspre Răsucită, vedere spre bazinul Albișoarei Brîului.

Probabil în Răsucită.



 Posibil în muchia AB - Albișoara Crucii.

 Poate pe prispa Hornurilor, din Creasta Picăturii.

Fiind între jnepenii aceștia cu vedere la Picătura, intuiesc a fi urmat apoi Fața Înaltă și Albișoara Turnului.

 Sub fața Hornurilor, din Creasta Picăturii (Caraiman, Bucegi).

Pare sub Fața Înaltă.


duminică, 17 februarie 2019

Despre vreunul dus...

I

Nimeresc peste o postare, unde-s înșirate vorbe din categoria „Dumnezeu să-l ierte!”, despre un plecat acum 21 ani.
.
Mă întreb cîte propoziții pot așterne aceia despre viața respectivului.
.
Și încă aici e relativ simplu (de pildă vreun Mihai Ogrinji se poate porni relativ dezinvolt a scrie despre un înaintaș).
.
Dar piatră de încercare se află conferențierea în public despre cineva dus.
Să zicem o jumătate de oră, dacă nu mai mult.
.
Meditez aici că un supus stilului de lemn, precum dl. Leonăchescu, poate glosa despre un Alexandru Beldie. Asta, pentru că i s-a instituit către acela un fel de intimitate. Una decurgînd din strămoșii consăteni.
.
Îndeobște-i însă mai greu, a vorbi despre cineva. Asta pentru că rareori cunoaștem în (oarece) amănunt faptele, zisele, gîndurile aceluia.
Nu cunoaștem, întrucît, dincolo de vorbe festive, nu ne-a interesat să ne apropiem de acela.
.
E interesant cum putința de-a trăi dezinvolt între semeni se bazează, îmi pare mie, pe a nu rezona prea tare cu ei. Este preferat acolo un grad deloc mic de ipocrizie, inclusiv zona lui „Dumnezeu să-l ierte!” (și atît).
.
Teoretic, sună urît ce spun. Însă, la subsemnatul nesociabil, acea categorisire - adică ipocrizia - nu-i însoțită de blam.
Ci mai degrabă de înțelegere, a dreptului ei la existență, precum și al insului ce apelează la ea.
.
PS
Nu știu ce mi-a venit, de paralelă între d. N. Leonăchescu și Alexandru Beldie, și nu tatăl ultimului. Constantin.
Sau, poate, este exemplul clasic, de rezonanță între consăteni, care în cazul relatărilor (lui Leonăchescu) despre C. Beldie se află oarecum alterate de mulțimea informațiilor lăsate de ultimul, respectiv de verva cuceritoare a acestuia.
.
De ce simt că, la așa purecături, pot fi acuzat de „comentarii bizare, anacolute, lipsite de logică și bun simț”.
Cînd pur și simplu acolo vorba de lucruri ce depășesc mintea aceluia, respectiv complexează, pe scena unde chiar acela suie respectivele comentarii.
Că veni vorba, mă uit la niște finețuri...:
„ pasaje și fragmente din această lucrare circulând – mai circulă și azi! -, mai ales în mediul online, în montaje însoțite, uneori, de comentarii bizare, anacolute, lipsite de logică și bun simț. Dar asta este altă poveste.”
Există acolo formularea „mai circulă și azi!”. Simt acolo filonul care, în vremi oarecare, indica subiecți pentru lapidare, ori măcar turnătorii la instituții totalitare.
Priviți și dumneavoastră cu atenție, acele cuvinte...
.
Apoi:
„Dar asta este altă poveste.”
Aici se umblă pe de o parte la intimidare DIRECTĂ, că stăm noi cu ochii pe tine... Și nu vei scăpa”. Cît și una indirectă, că noi facem haz de tine.
O să spuneți că bat cîmpii,dar lucrurile nu stau așa.
Dincolo de înțelesul rațional, partea irațională din noi nu se pune în cui, ci își aplică semne ale existenței pe unde găsește necesar.
.
Ne aflăm eterne fiare, doar timpurile oprindu-ne a ne manifesta precum în junglă ori în epoci totalitare...

II


Cel plecat acum 21 ani, de care pomeneam într-o recentă postare, se află Niculae Baticu (n. 1909).
.
Departe de mine a mi-l declara idol, zeu șamd.
Dar tot mă uit cum urmez drum nu tare depărtat de-al dumnealui (care mi-a fost mentor).
.
Am în vedere scriitura (de amănunt), respectiv statutul de paria - pe care dumnealui l-a gustat din plin între 1964-89 - datorită limbii excesiv de ascuțite.
Bașca dorința amîndurora de-a domina.
.
Pînă și frustrările îmi par să ne fi fost asemănătoare.
.
.
PS
În imaginea de mai jos, nea Baticu se află în dreapta.
Oarecum la chestiune este că nu am izbutit a-l tutui. Mi-am propus-o la un moment dat (ba i-am și zis-o!), dar nu am izbutit-o.
Foarte probabil mi s-a tras de la ne-voința de intimitate..
.
Prin poze îl văd pe Vlad Petrușca.
.
Mi-a fost prieten în acei ani (cunoscut pe filieră NB, eu întrebînd dacă mai e vreun tînăr interesat de istoria muntelui).
.
Indiscutabil, Vlad s-a aflat în relație infinit mai bună, mai înțeleaptă, inteligentă etc cu nea Nae. În acea relație ultimul avînd rolul mai mult ori mai puțin al sucitului.
.
Problema este că inși precum Vlad sînt inevitabil subiectivi, cînd relatează de acel amic mai vîrstnic (ce să mai spun de alți admiratori ai aceluia)



Revederi.

Demult nu m-a mai tulburat sufletește ceva, precum revederea cu capitolul de istorie pe care-l încropeam cîndva (1987-92), despre frații bucegiști Țițeica...
.
Vă dați seama că, dac-am ilustrat cu pozele de mai sus (de felul lor, din 1986, pe acolo fiind mijlociul meu fiu, Gabi), e groasă treaba.
E întru vulcan Mauna Loa, cel de la 1883.
,
Mulțumesc și bunului dușman Mihai Ogrinji (de la editura România Pitorească), pentru idei.
.
Problemă ar mai fi dacă - după materialul pe care-l am în pregătire - nu se va uita strîmb la mine Gheorghiță Țițeica. fiul lui nea Radu.
.
Nu pariez de asta.





Pregătesc o expunere despre explorările fraților Radu și Șerban Țițeica

Pregătesc o expunere despre explorările fraților Radu și Șerban Țițeica, în abruptul Bucegilor (deceniul trei al secolului trecut).
Prin urmare, găsesc potrivit a revedea memoriile lui Radu Țițeica, pe care le-am lecturat demult în manuscris (iar de vreo doi ani au fost tipărite de o editură bucureșteană).
.
Și se lasă cu dureri de cap.
Datorită vreunor neatenții ale mele (ceea ce la perfecționiști, se află mare cap de țară...), dar și observînd că nea Radu însăși le mai comite (și care anterior îmi scăpaseră).
.
De pildă vorbește despre un așa-numit Tun din Valea Seacă a Caraimanului.
Despre care Radu Ț. îmi spusese verbal, în întrevederile avute. Un mic uluc lustruit, cu doi pași ruptură de pantă dedesubt, și unde - în coborîș - neavizatul se trezește pe neașteptate în disconfort, acela de-a fi împins de gravitație peste acel prag (din fericire, ...avizații se aflau dedesubt gata să-l și prindă),
.
Cîndva, am dat pe teren peste un loc ce părea să corespundă descrierii acelui Tun. E undeva între confluența cu Valea lui Zangur și Săritoarea din Cotitură.
Și pe care îl revăd în acest clip al lui Bogdan Dumitrică.
.
La cîteva minute, reiau lectura memoriilor R. Țițeica (de această dată în forma lor tipărită) și văd că dînsul plasează locul nițeluș mai jos, mai exact la cea mai dificilă dintre săritorile Canionului.
.
Or, am impresia că îi juca memoria feste - memoriile fiind scrise după vîrsta de 70 ani.
(nu aș insista, pe subiect...)
.
În paralel, cartea cu pricina îmi răscolește din nou rana relațiilor mele cu editura România Pitorească.
Observ în prefața lui Mihai Ogrinji (și dincolo de ne-amabilitățile privind pe subsemnatul) că se scuză a nu fi oferit „o ediție critică - poate o vom săvîrși cu un alt prilej”.
Mă pufnește rîsul, Ogrinji nu știe cum îl cheamă, în materie de munte, însă promite ediție critică a Amintirilor lui Radu Țițeica...
(stilul aduce cu promisiunile înaintașului Mihai Haret, 1884-1940...)
.
La chestiune, nu poți poseda stilul dulceag, hiperconformist al României Pitorești, iar în paralel să desțelenești vreun drum nou...
E contradicție în termeni.
.
PS
„Cert este că „Amintirile” au fost recuperate prin 1992 de Gheorghe Țițeica, fiul lui Radu Țițeica, pasaje și fragmente din această lucrare circulând – mai circulă și azi! -, mai ales în mediul online, în montaje însoțite, uneori, de comentarii bizare, anacolute, lipsite de logică și bun simț. Dar asta este altă poveste.” (Mihai Ogrinji)
.
Mă aflu singurul om care a scris despre frații Țițeica. Dacă au înșirat și alții, se află preluate de la mine, din „Sus la munte, la izvor”, ori din articole ulterioare.
Și unde n-am avut minim reproș, de activitatea respectivilor.
Iar dl Ogrinji îmi atribuie „comentarii bizare, anacolute, lipsite de logică și bun simț.”
.
În paralel, Gheorghiță Radu Țițeica punctează
„cei doi /.../ în literatura memorialistică și în textele de profil ajung să constituie de cele mai multe ori personajul colectiv <Frații Țițeica>...”
.
Nu știu cît mi-i aici bătut cu pumn în piept, și cît inventar.
Walter Kargel îi pomenește drept „Radu și Șerban Țițeica”, la două Albișoare, cît și drept subiect al unei fraze din prefață
În inevitabilă fugă vorbește și Niculae Baticu.
.
Nu cred că, adunate, referințele despre activitatea lor - în toată literatura montană - fac mai mult de-o jumătate filă editorială.
.
În așa condiții, un oarecare - inclusiv ajutat documentar de Radu și de Gheorghiță Țițeica - scrie foarte mult (urmează ca dumneavoastră să-mi arătați că și prost), despre activitatea celor doi frați..
Căci alea-s textele de profil, amintite de Gh. Ț.!
.
Domnului Ogrinji îi stă însă mult în gît subsemnatul.
Pe de-o parte pentru că i-am fost verde-n față, iar în paralel îi încurc o speranță mică. Și anume aceea de-a fi domnia sa mentorul scrierilor de istorie montană, din această epocă.
.
Dînsul altminteri tipărind ce scriu alții (nu spun că asta e puțin, dar nici Negoiul!).
Iar cînd scrie (măcar fugar) despre istorie, te iei cu mîinile de cap.
.
Bibliografie:
vs
etc.