marți, 23 octombrie 2018

IAR (adică istoria alpinismului românesc). Completare la deces Nicolae Anghelide.

Care deces este relatat de Sonia Herman, în cartea lui Petre Suciu, „Noi, cei de la Știința”.

Autorul afirmă acolo că trupul decedatului a fost aruncat de către salvatori de la înălțime, spre baza peretelui (altminteri, eu unul bănui că Alex Floricioiu - căci el a fost cel care a scos în creastă supraviețuitoarea - și-a avit socotelile lui, cînd a ales să procedeze astfel)

„Până la urmă am ajuns în Poiana Închisă. Am găsit izvorul şi ne-am odihnit cât să prindem puteri pentru ce ne aştepta în continuare. Am găsit poteca de coborâre către Marele Grohotiş. Sub peretele imens de deasupra noastră, am găsit o firidă în perete, cu câteva flori şi o lumânare stinsă. Acolo era locul de aducere aminte al tragediei, deabia sfârşită, a lui Anghelide, căzut de puţină vreme dintr-unul din traseele alpine nu chiar atâtât de dificile din preajmă. Fusese îndelung frământată tragedia, care deşi se petrecuse cu unul din alpinştii buni din vremea aceea, făcuse multă vâlvă. Circulau tot felul de legende, poate doar zvonuri. Cum că cei din Zărneşti ar fi încercat recuperarea corpului aninat în coardă şi din invidie că răposatul cunoştea mai bine Piatra decât ei, l-au prăbuşit intenţionat în prăpastie, parcă dorind să-l omoare încă odată. Şi în sfârşit cei din Câmpulung – dr. Popa - l-au recuperat şi cât decât au încercat să-l cârpească. Pe deasupra, Anghelide era unul din cei mai buni fotografi ai muntelui, ale căror poze am avut prilejul să le privesc. ”
Eu unul nu dau credit unghiului reprodus mai sus, dar îl cred de reținut, ca tipologie umană a unora din epocă.






 








Poate util, istoriei mersului pe munte la noi

Într-un loc oarecum neașteptat, cineva dorește să pună la punct un istoric al momentului.

În acele afirmații se află și o trimitere la o persoană ce-i posibil să-i fi fost însoțitoare lui Ion Ionescu-Dunăreanu, în campania de explirare a abruptului Pietrei Craiului.
E vorba de Elena Haberman.

Un bolsevic ce vroia sa il distruga si pe Eminescu-ca mit. Se intoarce Doamna Zoe Dumitrescu Bușulenga in mormant.
"FRAGMENT DIN CARTEA CATHERINEI DURANDIN:
Mai 1980





Am ajuns la București cu Air France la începutul după-amiezii. O ploaie cenușie cade peste pista cenușie a acestui aeroport militarizat. Puțină circulație pe piste. Gărzi militare de-a lungul întregii clădiri a aeroportului. Formalități de intrare, pașaport, apoi așteptarea valizei, atmosfera este grea. Mă neliniștește puțin că am câteva exemplare din revistă în bagaje, dar, din fericire, valiza nu este deschisă, vameșul fiind ocupat să scotocească cu grijă geanta de voiaj a unui student african: cutii de tampax! Produs de igienă care lipsește în România, pe care studentul avea de gând să le vândă pe piața neagră. Produs confiscat la vamă. Imediat ce am intrat în sala aproape pustie a aeroportului, aud la megafon că sunt rugată să mă prezint în fața biroului de informații. Îngrijorată, înaintez, un bărbat înalt și solid, aproape gras, în jur de patruzeci de ani poate, mă salută, îmi întinde mâna și se prezintă: Lucian Boia, universitar, istoric, desemnat să mă „ajute” în cercetările mele. Trebuie să mă însoțească la hotel, să se informeze în legătură cu programul meu, pe scurt, să mă „ajute”. L-am evocat pe acest ghid la începutul povestirii mele, fără să-l fi numit. Acum m-am răzgândit. Scrierea aceasta se referă la memoriile mele românești. Am citat numele prietenilor, de ce să nu dau în definitiv numele celui care nu mi-a fost deloc un neprieten, ci pur și simplu un universitar, ghidul oficial. Talentul lui ținut sub obroc s-a dezvăluit încă de la sfârșitul regimului de cenzură și autocenzură.

A fost o lună în care am fost însoțită fără pauză. Lucian Boia venea să mă ia de la hotel la ora 8, mă însoțea la biblioteca Academiei, se așeza lângă mine, verifica fișele prin care solicitam lucrările. Luam prânzul împreună, plecam din nou împreună la bibliotecă, la sfârșitul după-amiezii mă însoțea din nou la hotel. A fost inutil să-i explic ghidului meu că biblioteca îmi era cunoscută, știam organizarea fișierelor, ca și drumul până la hotel, și că venisem ca să-mi verific sursele și să-mi pun la punct bibliografia tezei: nu m-a slăbit deloc, îndeplinindu-și conștiincios sarcina. Am avut conversații pasionante, în afara oricărei discuții de ordin politic, ghidul meu era un erudit, îndrăgostit de Jules Verne și foarte informat în privința lucrărilor istoricilor francezi. Câteva distracții: vizita la Muzeul de artă amplasat în fostul Palat Regal, beneficiind de comentariile strălucite ale lui Boia despre impresionismul românesc, o cină la restaurantul românesc Caru’ cu Bere, vechi han în cartierul Lipscani, fostă zonă de negustori evrei și armeni, unde se mânca în special carne de porc prea grasă.

Un ceai digestiv la el acasă, unde locuia împreună cu mama. Nu mi-a prezentat-o pe mama lui, pe care o auzeam deplasându-se în camera de alături și vorbind cu un câine care lătra din când în când. Surprinzătoare seară. Aflu că Boia face parte dintr-o familie cu rădăcini italiene, de confesiune catolică. Boia îmi mărturisește admirația lui pentru opera lui Chaunu, istoric al Franței moderne, foarte îndepărtat de marxism! Degustăm feluri tradiționale foarte fine. Din nou Boia îmi vorbește despre Jules Verne și despre apartenența sa la Societatea Jules Verne din Franța. Ordinele la care se supunea Boia la vremea respectivă trebuie să fi fost foarte stricte: la sfârșitul acelei faimoase seri, ghidul meu m-a lăsat până la urmă să mă întorc singură la hotel cu autobuzul. Scufundată în gânduri, am uitat cu totul să cobor la stația din apropierea Gării de Nord, unde trebuia, și am ajuns la cap de linie – o zonă industrială, de unde am fost obligată să refac traseul în sens invers… A doua zi dimineața, i-am povestit această mică aventură și Boia s-a panicat! Ce-am căutat eu la stația de la cap de linie a acelui autobuz? Nimic, absolut nimic, a fost o greșeală, datorată neatenției.

Au fost zile lungi și, în mod paradoxal, solitare în această companie permanentă care-mi interzicea, de fapt, să intru în contact cu prietenii mei. Mă feream să-i pun în pericol. Pe Șerban Rădulescu-Zoner, cu care m-am întâlnit la sala de lectură de la biblioteca Academiei, Boia l-a repezit atunci când mi-a propus să mergem să fumăm împreună o țigară în grădină. Nu am uitat formula: „Nu sunteți autorizat să vorbiți cu doamna Durandin”, i-a spus lui Șerban. Așa încât singurele persoane pe care mi-am permis să le văd fiindcă mi-au spus că la vârsta lor nu mai riscau nimic, nu prezentau nicio importanță, au fost Elena și Dinu Haberman

Nu am uitat formula: „Nu sunteți autorizat să vorbiți cu doamna Durandin”, i-a spus lui Șerban. Așa încât singurele persoane pe care mi-am permis să le văd fiindcă mi-au spus că la vârsta lor nu mai riscau nimic, nu prezentau nicio importanță, au fost Elena și Dinu Haberman
 (subl. M.O.).

Am petrecut la ei seri lungi, tihnite, luminate trist, sărăcăcios, într-un decor nevoiaș, vorbind la nesfârșit despre Paris, unde Dinu studiase Medicina, seri în care evitam prezentul, pentru a nu ne lăsa perturbați de urâțenia lui. Călătorie afectuoasă și încrezătoare, alături de ei.

Prezența ghidului meu mă umilea. Îl simțeam, la rândul lui plictisit și încordat. Am încercat să fac pe inocenta, mulțumindu-i la nesfârșit pentru devotamentul lui, până când, agasat, mi-a spus că-și făcea datoria
!
(„România mea comunistă”, traducere Doina Jelea, Copyright Editura Vremea)"


În rest, interesul pentru asemenea fleacuri îmi aduce aminte de pigulelile asemănătoare pe care le efectuam, în paralel cu nea Baticu (iar eu după un oarece timp de ucenicie în domeniu), în anii 1983-90.

Ca simplă informație, mi-a spus că Elena Haberman trăiește, într-un cămin pentru bătrîni păstorit de comunitatea evreiască. Parcă prin dînsul i-am trimis vorbă că aș vrea să discutăm despre drumurile-i pe munte, dar mi-a sosit răspuns (împreună cu tonul pe care-l emisese, arțăgos) că nu dorește așa ceva.
Tot ca informație, alții au răspuns acelui tip de invitație, iar aceasta a ajutat mult la  încropirea manuscrisului numit „Sus la munte, la izvor”, al subsemnatului.

În această imagine, a grupului lui II Dunăreanu, nu-mi pot da seama dacă femeia existentă în cadru este Elena Haberman, sau dna Dunăreanu. Oricum ar fi, a doua femeie din grup a făcut fotografia.
Bărbații de acolo, din stînga: Titi Ionescu, I.I. Dunăreanu, Franz Bauschke.


luni, 22 octombrie 2018

Aniversare traseul Furcilor.


În preajma zilei de 20 ale lunii octombrie nu pot să nu mă gîndesc la premiera traseului alpin Furcile, din peretele Gălbenelelor, Coștila, Bucegi.



Recunosc, e o gaia-mațul - astă idee iar și iar pomenită aici...

Dacă tot nu mi-o pot reprima, încerc barim s-aduc ceva inedit, legat de acel moment...
Niculae Baticu pomenește în Amintirile lui că Ion Trandafir, coleg de echipă în acea premieră, „era tare îndrăgostit de Țimbale” (ale Pietre Craiului).


http://www.profudegeogra.eu/obiective-turistice-din-piatra-craiului/.

Oare acea dragoste decurgea din simpla parcurgere a crestei acelui masiv, ori Ion le va fi explorat și ceva mai îndeaproape?
E-o enigmă ce s-ar putea lumina doar prin intermediul unei ședințe de spiritism. Căci respectivul nu a lăsat nimic scris, ci numai indicii.

Mai exact, în abruptul Bucegilor s-a aflat explorator...
(în cursul drumului către vîrful Picătura, la 22 septembrie 1935, Trandafir se abate explorator cînd spre muchia din dreapta Vîlcelului Spălat, cînd spre stînga.
[Imagini din zonă; spre Muchia 'Comănescu', respectiv 'Trandafir']


a.Se pare că nu era singurul, în acea perioadă, căci în drumul cu Baticu descoperă o manta de ploaie, abandonată de cineva.
b.Foarte probabil, el suie ulterior acelei date muchia dintre Vîlcelul Spălat din vecinu-i din dreapta / NE, și anume Vîlcelul Spînzurat)
... dar acel teren avea avantajul atît al informațiilor, cît și al amicilor care-l băteau des.
În Piatra Craiului (și chit că am încredere într-un N. Baticu atunci cînd spune că a urcat Umerii înainte de 1939, și implicit l-a precedat pe Ion Ionescu-Dunăreanu - autorul primelor descrieri din abruptul acelui munte) acele două atu-uri lipseau în bună parte.
Așa că-i enigmă, despre îmbrățișările cu pasul ale lui Ion Trandafir, în zona de abrupt a Țimbalelor...







PS
Fotografia de munte este din Bucegi (colecție S. Tulea/C. Cuțurescu)

Legat de imaginea de grup, nu fac un secret din faptul că I. Trandafir s-a aflat legionar.

PS
Ion Trandafir a făcut fotografii la premiera Furcilor (de pildă la un bolovan din brîul ce duce la baza spintecăturii).
Foarte probabil clișeele au fost ridicate însă de poliție, în mai 1936, și-i de bănuit că se află pentru totdeauna pierdute. N. Baticu va fi avut vreunele, dar și ele i se vor fi risipit, în cursul așa-numitelor prigoane (antonesciană, respectiv comunistă).

Acul Crucii, Moraru, Bucegi

Pornește discuție amicală despre acul Morarului din poză.



Nu știu dacă e o treabă să se perpetueze așa denumire.
Categoric, crucea e pusă în memoria respectivului deși inițiatorul, Costel-Cîrlig Stoenescu nu o spune explicit), dar el oricum are o altă cruce ceva mai sus pe culmea Morarului, spre Omul.

De fapt, nu prea mai are, căci acum vreo patru ani ajunsese dezmembrată...)
Mie mi se pare că bucățicii de metal de pe Degetul prelungit ar trebui să i se rezerve un statut mai degrabă din categoria semnelor lăsate de om pe locurile din natură cucerite de el.

Dincolo de asta, și cu ochi tot la acea poză, mă năpădesc și alte idei istorice.
Primele stau aplaudînd la ce făcea în 1929 grupul Țuț (sic, și fiind vorba de trupa lui Cîrlig Stoenescu).
.
Apoi, mă întreb cum o fi arătat inscripția „Kronen Turm”, cu litere de circa o jumătate de metru, datorată sașilor brașoveni și pe care Radu Țițeica o întîlnește în 1924, la baza flancului vestic al respectivului Deget.

Dacă stau să-mi amintesc, de cîte ori ajung în acel loc (Strunga Acului de Sus), mai degrabă-s tentat să miros pe unde-a încercat să urce la un moment dat (adică 1933) Alexandru Beldie.
.
a) E și asta ocupație (chit că nu totdeauna aplaudată), să îți închipui cum vor fi arătat înaintașii în vreun loc oarecare... Privirile în trecut (și cînd nu se află patriotarde) au faimă proastă, deși la o adică e doar mod de-a trata mai complex mediul..

(„Te-ai gîndit vreodată, domnule, cum vor arîta ăia care vor sosi acolo peste o sută de ani?”
Nu. Nu încă.)
.
b) Este drept că gînditul la trecut, ori savuratul pe îndelete se fac nu la fața locului, ci cînd pici în reverii în fața șemineului, acasă.
Căci așa e imaginația, se vrea cît mai departe de lumea reală...
Pe teren se află mai degrabă un mic dat/aflat în bîlbîială, cu mintea/atenția spre alte lucruri, eventual spre (mai) nimic.
Zic asta și cu gînd la ultima-mi trecere pe acolo, cînd toată atenția îmi ședea la firul de dedesubt al Rîpei Crucii, pe care plănuiam să-l cobor.


În așa situație, e un amestec de multe - nu neapărat plăcute -, supuse ale zeului Ne-trage-ața.
Habar n-am de ce ținem a merge pe-acolo, cu toate acele griji, frici, emoții (cazul meu barim, la peste 55 ani, pe la un 30 fiind un oarece trecut precum fluture peste ape, deși nu se știe ce frici refulate atunci binevoiesc a scoate capul taman acum, cea cea de slăbire a capacului peste butia inconștientului...

În rest, de-acasă pică al naibii de bine acum rememorarea acelei ture cu emoții, cu dus de corp senect prin delicioasa văgăună (este drept că numai pînă în apropiatul brîu al Acelor.

Distracția a costat ceva, în sensul c-am pierdut trenul spre București. Dar și acolo s-a lăsat cu neplăcut pe moment și nostim peste o vreme - mă refer la dormit în bermude pe cîmpul din preajma Ploieștilor Vest...