luni, 19 noiembrie 2018

„BRÂNA AERIANĂ-BUCEGI”

Primii par să fi trecut prin acele locuri Nicolae Comănescu și Leova Stolear, în 1935.
Ei urcă de la Verdeață, cel mai probabil ieșind în punctul La Pîndă dinspre sud (opus variantei clasice azi, dinspre refugiul Coștila).
Ei nu denumesc acel brîu, pe unde răzbat la fața Văii Coștilei (trec în arealul acesteia și pe acela al Vîlcelului Hornului Negru / Pietros, a cărui pîlnie te întîmpină, la ieșirea din brîu).
.
Odată cu începerea - la 1937 - a explorărilor spre baza peretelui Văii Albe, iar în paralel cu ridicarea peste un an a refugiului Coștila s-a căutat o legătură cu noul adăpost de sub Țancul Ascuțit.
.
Niculae Baticu afirma că el a găsit acea variantă prin Pîndă.
În paralel, cel puțin pînă în 1946 alpiniști precum Ion Coman foloseau de la refugiu o variantă în aval de Pîndă, poate sub influența lui Nae Dimitriu, care a dorit să atingă terenul cunoscut lui anterior, pe cînd pornea de la Verdeață către Peretele Văii Albe.
Bineînțeles că afirmația lui N. Baticu poate fi discutabilă. Cert este că revista Clubului Alpin Român îi atribuie în 1939 a doua parcurgere a traseului Comănescu / „Creasta Văii Albe” - care privea probabil muchia de deasupra Peretelui (ulterior toponimicul va fi preluat de muchia peretelui Policandrului aferentă Vîlcelului Hornului Negru).
.
Nu știu cînd apare exact o denumire pentru brîul de la capătul superior al peretelui Policandrului, cert este că N. Baticu folosea la 1983 (cît și ulterior) termenul Brîul Aerian.
Dînsul opta pentru forma „brîu” și la recomandarea lui Radu Țițeica, care evita forma „brînă” (în schimb recomanda pluralul „brîne”).
.
Foarte posibil ca denumirea de „aerian/ă” să fi fost lansată însă pînă în 1948 (cînd Baticu a intrat într-o lungă detenție), 'botezătorul' ei optînd mai tîrziu pentru „Brîul..”.



(imagine 2013, trecută în sepia)

 

Mi-am pus problema la un moment dat să țin vreo prezentare despre Emilian Cristea (1915-1982).
În prealabil, aș face eforturi deloc mici, pentru a înveli derapajele caracteriale ale aceluia, în înțelegere a lor.
Dar tot nu cred că ar putea fi gustată totuși într-o adunare publică (poate-poate ar face excepție una a CAR, atîta doar că acele minți nu se și pot coagula, cît să aibă întruniri in vreo sală...).
Așa că vor exista doar trimiteri de genul Mihai Cernat.


Aceasta, pentru că omul merge mai puțin să se informeze, în vreo adunare, ci ca să se simtă bine. Să se destindă.
În așa împrejurare are nevoie de roz. Eventual de oameni ok, față de care să simpatizeze . să se proiecteze.

PS
Nu, nu-s acru pînă la unu.
Ci pînă la 12.
Vasile Ciobăniță mi s-a părut un om de treabă.

Apoi.Radu Țițeica (1905-1987).
În fața scrierilor turistice ale acestuia, criticul din mine n-a putut zice pîs.
Nu a avut la ce.
De curînd, mă apucasem a-i reproșa ceva (în mintea-mi). Pînă la urmă, a descoperit că eu reținusem/lecturasem ceva grăbit, din file ale domniei sale.
E vorba de suișul domniei sale (1924) din „Finala Văii Seci”.
Eu echivalînd lucrurile, poate grăbit, cu Hornurile Văii Seci.
Oricum, chiar și la omenești scăpări (din care am și eu, cu carul), știu că nu o făcea din rea credință.
.
Mă pot uita și spre explicația unui așa comportament (inevitabil în raport cu al altora).
Radu și Șerban Țițeica au crescut într-o familie neagresivă.
Aceasta, pentru că tătînele dumnealor s-a dovenit un om cu minte multă.
Nu puțini se pricepeau la matematici înalte, ca dînsul (s-a nimerit să-i lipsească totodată vanitatea ce împingea pe-un Confrate, Spiru Haret, a dori să devină ministru). În baza atu, Gh. Țițeica a beneficiat de o poziție înlesnită în societate.
În familia unde s-a format îi va fi fost liniște, respect, întrucît nu-l văd ca pe-un om doritor să demonstreze ceva... Că este. Avea de îndeplinit treaba, în paralel cu a folosi util mintea ce primise.
.
În acea atmosferă s-au format Radu și Șerban Țițeica.
Care, la rîndul lor, au muncit cît să ofere societății cele necesare, pentru a obține un loc priincios.
.
Din acest motiv, vreun om nu se poate simți agresat, dinspre dînșii (și căutînd apoi pretexte de-a replica, sub masca vreunei încălcări de exactitate ori morală).

Carte Pivodă, again

Vorbeam ieri (de bine, și pe cît poate asta un sloi ca mine) despre cartea lui Nelu Pivodă, „Regrupare finală”.
.
Așa zise îmi sînt îndeobște doar vector. În sensul că (abia) pornesc interes, ceva mai îndelungat, asupra acelui lucru.
Adică mintea abia s-a pus a medita pe-acolo (instinctul semnalizînd a fi lucruri interesante).
.
Activitatea autorului de alpinist ori salvamontist se află interesantă, dar ele m-au mișcat totuși superficial.
.
Spre adînc de suflet au umblat însă altele.
.
{Descurajînd un pic, am a spune că sufletul și ce-l tulbură se află treabă strict personală. Pe unii îmi mișcă (sau nu...) ceva, pe alții diferite]
,
Și au umblat, deocamdată barim. două lucruri.
Ideea de cotlon al Pietrei Craiului, respectiv de moarte.
.
Nu, ultima nu-i treabă de făcut păr măciucă.
Dimpotrivă.
Pe de o parte te familiarizezi cu duritatea ei, pe de alta ești fericit că (deocamdată) nu ți s-a întîmplat ție.
.
Un pic mai concret asupra scriselor din carte pe acest subiect, sînt mulți oameni care se prăpădesc (toți, altminteri, în relație cu muntele, una prezentă, Pivodă neavînd treabă cu cei care dispar curent sub soare - și care i-ar fi un semn de bătrînețe) .
.
Sînt amici, colegi buni.
Ori cunoștințe.
Sau mergători pe munte oarecari, avînd crunt ghinion în ziua aceea.
(W. Kargel are pe undeva - la 1974 mai exact - o încheiere tonică a unui articol-ferpar, cum că a fost îndurerat de dispariția unor confrați montaniarzi, dar a mers apoi întărit pe munte. Iar finalmente a murit în patul lui, la peste nouăzeci de ani)).
.
În ce privește ideea de cotlon montan, în mintea mea ea este sinonimă cu Piatra Craiului, fiind infinit mai puțin aplicabilă Bucegilor (lansîndu-mă poate excesiv în finețuri semnatice, în ultimul ar putea fi vorba în cel mai bun caz de firide).
.
Cotloanele sînt acele posibilități de acces ale omului, ori de blocaj neașteptat al lui, care apar doar în rotunjimea rocii din Piatra Craiului.
.
Totodată, posibilitățile de acces - să le spun, prin laterale -, parcă-s mai multe în Piatră. Mă aflu bucegist înrăit, dar nu pot să nu recunosc această însușire, Doamnei de Calcar.
.
La chestiune, e alt gen de tulburare sufletească (una zice-se din nimic), mai amplă, În Crai decît în Bucegi.
.
Ce-i drept, îți poți rupe gîtul la fel de prompt, în ambele.
.
PS
Între altele, mi-au rămas în minte spusele lui Pivodă, despre amicul dispărut de la un ceas la altul, căruia, regăsindu-l întins pe o masă a cabanei (reproduc din memorie) îi atinge mîna, iar în același timp îi privește ochii.
Autorul „Regrupării finale” se află om mai mult decît reținut, dar nu știu să existe așa pasaj (onest, sincer) gingaș, în literatura noastră de munte.

Am citit abia ieri cartea lui Ioan Pivodă, „Regrupare finală”

Am citit abia ieri cartea lui Ioan Pivodă, „Regrupare finală”.
.
Mi s-a părut foarte interesantă.

Idem autorul ei, împătimit de Crai și multe altele, în viața asta.


PS
Mulțumesc celor de la clubul Floare de Colț, pentru cadoul constînd în acel volum!

Totodată, și chit că relațiile nu ni se află strălucite, apreciez munca celor de la editura România Pitorească, editoarea volumului.

Florin Ștefănescu (1909-1992).

Recenta-mi vorbire publică despre Valea Seacă a Caraimanului s-a lăsat cu gonit praful de pe niște vechi înscrisuri personale.
.
Între altele notații după cele pe care mi le-au zis montaniarzi interbelici, acum niște decenii.
.
Unul fiind sinăianul Florin Ștefănescu (1909-1992).







.
Era tare hîtru (în paralel cu un grad absolut benign de suflet-copil).
.
Legat de Albert Nacht, aflat între cei știuți a fi parcurs întîia oară Hornurile Văii Seci, îmi spunea că avea magazin vizavi de Hotelul Palas, din Sinaia,
„Aveai nevoie de un papion, găseai la el”
.
Nea Florin s-a căsătorit spre jumătatea deceniului trei cu una dintre fetele localnicului Wiesernig.
Și care nevastă a avut nevoie curînd să viețuiască la altitudine ceva mai înaltă. Prin urmare, soții Ștefănescu preiau cabana de la Cristianul Mare a Secției Brașov din Turing-clubul României.
Ordine și bucătărie de calitate, acolo.
.
Prin urmare, încep să tragă acolo mărimi.
.
Corneliu Codreanu, de pildă (amator de schi, altminteri).
Care venea însoțit de figuri spălate, nu „căciuloși”, dintre cei de care Ștefănescu avea să aibă oroare, la timpul vremelnicei guvernări verzi.
.
A venit și regele Mihai, după septembrie 1940. Care avea însă pretenția unui salon separat, ferit de privirile celorlalți.
În grupul său de vreo 5-6 inși, de acolo, monarhul vorbea cu precădere. Nea Florin, fiind om, s-a interesat la chelnerul ce-i servea, despre ce discută.
„Tace, dom'ne, cînd intru eu. Așteaptă să plec, după care vorbește iar...”
.
Li s-a dus oarece veste, cabanei și oamenilor săi.
.
Prin 1943, cînd Ion Antonescu a decis să-și evacueze la Snagov Președinția Consiliului de Miniștri, a avut nevoie de un administrator. Pentru că el însuși trecuse pe la Casa Cristianul Mare, înainte de-a ajunge Conducător, iar în paralel îl auzise pe Mihai I a-l vorbi de bine pe cabanier, l-a solicitat ca administrator, acolo.
.
De unde, după 23 August, Ștefănescu ajunge în funcție asemănătoare la palatul Regal din București.
.
De unde, după 23 August, Ștefănescu ajunge în funcție asemănătoare la palatul Regal din București.
Intermediar îi fusese cel ajuns ofițer de ordonanță al regelui - Jacques Vergotti -, ce remarcase între altele (pe cînd era simplu locotenent) modul în care nea Florin se purtase cîndva cu doi oameni de-ai săi, murați de ploaie în preajma cabanei.
.
La București, noul administrator a remarcat stilul regelui.
„Toată ziua era în garaj. Acolo semna, pe capotă, pînă și actele, aduse de Negel”.
La chestiune, pleca de la Palat, singur în mașină. Și gonea apoi, motiv pentru care pierdea deseori pe drum mașina celor însărcinați cu protecția lui.
..
La palat a fost adusă și dna Ștefănescu.
În bibliotecă mai exact.
„Erau plini pereții, cu prostiile lui Carol II”, ținea să remarce soțul ei.
.
Și altele (în sensul celor comunicate mie de simpaticul octogenar) ...
.
PS
În imaginea tinerească de sus, nea Florin e cu brațul ridicat în salut ce poate fi interpretat ca legionar. Dar și roman. În general, pe la 1928 acel gest nu avea conotația imprimată ulterior de legionari sau naziști
Cum nici svastica nu avea, la un 1927, fiind banal semn electoral al ligii profesorului (de extremă dreapta, altminteri) A.C. Cuza.
.
În ultima imagine, F. Ștefănescu alături de N Baticu și soția acestuia, prin 1982.

PS2
Acum văd niște notați despre Bubi Schefler, al treilea component al echipei care a suit în premieră vîrful Picătura, în 1934.
Era cumnat cu Ștefănescu, mai exact soț al surorii nevestei.
(Unchiul lui Schefler, carol parcă, este cel care închiriază restaurantul Căminului Alpin Bușteni, imediat după construcție).
După război a fost luat (ca etnic german) în Rusia, în lagăr.
Acolo s-a aflat și mai-mare, peste internați, fapt pentru care și-a atras antipatii. Prin urmare, revenit în Brașov, nu ținea să umble chiar la vedere.
.
În foile din imagini notam în fugă, în timp ce gazda (ne vedeam în casa-i de pe Calea Prahovei 29) vorbea.
Mare figură!
Din specia Alexandru Beldie.
Nea Nae Baticu era o idee mai serios, chit se afla mare plăcere să caști gura la dînsul...

Cît aș putea modifica /.../ despre Emilian Cristea (1915-1982).

ȘI pentru c-am trecut zilele astea pragul clubului de turism înființat de dînsul, mi-am pus problema cît aș putea modifica din cele scrise cîndva despre Emilian Cristea (1915-1982).
.
Practic, mai nimic.
Din cele deja scrise, mai exact.
.
Ca (vreo) redactare nouă, n-aș putea face abstracție de faptele din acel vechi material.
Să mă fac a ploua, mai exact.
Tot ce mi-ar rămîne este a trata lucrurile în cheia înțelegerii.
.
Că fu un om ce venea din iad.
Al unui orfelinat.
Al unui abandon, dinspre părinți.
.
Și care dorea, pentru a-l cita, să fie neapărat cineva.
.
Mi-e teamă însă că tot nu ar ieși însă lucru viabil.
Omul, deși posedînd calități, e fără egal în materie de negative...
.
La chestiune.
Și astăzi, cînd e să se tragă perii vreunui om de munte, se face la greu.
Însă epocile istorice ale vreunui Mihai Haret ori E. Cristea se aflau încurajatoare de-a dreptul, pentru așa ceva.
Adică se opera cult al personalității la nivel de lideri țară (Ferdinand și Carol II, respectiv cei doi conducători comuniști).

1994.

Cîndva.
Dînd cu subsemnatul.
Pe Degetul Roșu al Morarului (Bucegi).




De asemenea:

Prezentare,