luni, 4 iulie 2011

[PSIHOLOGIE VIAŢĂ] Curente

I

Schimb vorbe cu un ardelean să-i spunem detaşat în Bucureşti, la mine la slujbă.
La zisele mele destul de libere (ce-i drept, fără a trece grozav în pretinse promiscuităţi), interlocutorul îmi spune: "Dom'ne, eşti un pervers...".
Apoi, repetă vorba.

Nu e cea mai comodă caracterizare, mai ales cînd comportă o ladă de nunaţe.
Uneori ţii însă la compania discursivă a unui om, aşa că nu te ambalezi în exces.

Pretenţia nu mi se pare excesivă doar datorită nuanţelor de care am pomenit, ci pentru că amicul priiectează, cum se spune în psihologie, adică atribuie altuia ce nu are curaj să recunoască/afirme/afirme răspicat despre sine.


În context, e interesant de cercetat - care posedă minte - de ce unele conţinutul brute din noi ţin să iasă tocmai pe calea aşa-ziselor perversiuni.
Deşi, cred că punem căruţa înaintea... boilor: dacă aşa se întîmplă, păi asta e.

De fapt, la unii ies şi pe alte căi sau nu ies deloc. Şi e de văzut dacă nu-i o problemă de sănătate mai mare, la ultimii.

PS Întrebaţi cam cum arată o perversiune?
Îmi fuge mintea aici la Cartea nunţii, de G. Călinescu, unde Vera e oripilată că, în intimităţile de alcov ale unui cuplu amic, soţul comite gesturi, acţiuni care se permit doar sugarilor.
O tempora!
Totodată, este c-am eludat frumos fondul problemei? Al recunoaşterii ticăloşiilor pe care le-aş putea executa în intimitate?


II

Un amic de munte trece în proflul său de pe un site de profil că este interesat să facă lucrurile bine şi să le ducă la capăt.
Ca un cîrcotaş ce mă aflu, aş spune că manevra nu este nemaipomenită nici la Vîrsta Muncii, adică a doua din viaţa omului. Cu atît mai puţin ulterior, cînd lucrurile se schimbă dramatic, cînd te trezeşti că atracţiile de altădată (inclusiv, ori MAI ALES munca) nu mai aduc savoare, nu mai furnizează miere a vieţii.

Ce a scris subsemnatul la aceeaşi rubrică a siteului carpatin.
Păi, ceva din categoria...'Păi".
Lucrurile sînt pe lumea asta atît de neaşteptate şi contradictorii, încît găsesc că altceva nu poţi a spune.
Bineînţeles că, pentru a vedea şi de a te eventual zăpăci de complexitatea lumii ai nevoie de un căscat cît mai măricel al ochilor către Ea, către Lume.
Am trecut şi asta în Profil.
Cum, mă cam laud?
Se poate. Dar şi completez că a face cele ce spun eu imediat mai sus nu-s o garanţie că nu guşti şi din amăreala şi disperarea vieţii.


III

O cunoştinţă masculină (întîmplător boss la slujbă) îmi mărturiseşte că simte nevoia unui sac de box, şi nu pentru a-l contempla.
Am senzaţia că-i semnalul lui a face în exces ceea ce nu îi este, totuşi, natural. Tot ca părere personală, cred că atribuie prea mult interes familiei şi slujbei, în detrimentul fiiţei proprii.
Afirma-mi poate părea o blasfemie, în ton cu morala noastră creştină, socială în general, dar asta este explicaţia mirosită, intuită de subsemnatul.
Plus că n-am zis să lase baltă cele Două, familia şi slujbă, şi de o idee interes personal mai mult. Asta chit că, în aparenţă, omul este un lider, un tip care duce lucrurile cum vrea el, şi nu invers.


IV

Nimeresc într-o revistă un pasaj despre teama lui Lucian Blaga, în deceniul şase, că nu va mai fi citit. Aceasta în condiţiile în care tinerii epocii nu-l mai răsfoiau (este drept, li se refuza brutal şi ocazia, cărţile lui L.B. fiind la teribil şi periculos index).
Îl simpatizez mult pe Blaga (fie că nu pricep mai nimic în afara Memoriilor), dar aici aş semnala - da, eu, gîza, viermele intelectual) două probleme.
Maestrul a scris despre spaţiul mioritic, a clădit piramide filosofice, dar pare să fi uitat între timp a consulta viaţa. Şi implicit să se menţină cît mai aproape trenului Vieţii.


Nu pare să accepte că poţi să nu mai fi citit la un moment dat. Să fii uitat.
Nu-i un lucru deloc uşor să judeci altfel, să nu te temi de aşa ceva, dar tot e mai bine să faci eforturi, decît să laşi Gaia să te ia fără apărare.
În acelaşi timp, mă miră neîncrederea acestui autor cu privire la viitorul scriselor sale.
Paradoxal, există autori de maculatură care au convingerea de a străbate secolii, în vreme ce un om cu operă realmente de traversat epoci viitoare se îndoieşte de asta.

Mda, e dur ce spun, dar auzisem şi eu la alţii: "O privire în cărţi, două în viaţă".


V

M-am trezit într-o recentă descriere de munte că fac mai multe trimiteri la chestii legate de moarte. Că rucsacul cutărui accidentat şi-a revărsat conţinutul pe panta coclaurilor. Că, la săritoarea cutare, eu am simţit a vedea moartea cu ochii.
M-am jenat, dar nu mi-am tăiat naturelul acelor scrise.
În noaptea asta, ceva pare să se lege, ba chiar am pretenţia de a cataloga înîtmplarea drept utilă, fericită. Un cetăţean  mort, sub o pătură. Destul de tînăr. Şi trebuie să-l mutăm, cu pătură cu tot, dar fără a-l vedea însă.
Eu, noi ferindu-ne teribil să-l simţim pe retină.
Nu ştiu cum se mişcă macabra greutate şi iese niţel de sub pătură. Cum ne iese în vedere, disconfort măricel, Spre sinistru.

Am mare satisfacţie (inclusiv în vis) însă că reuşesc să privesc spre el.
De cînd îmi tot propuneam - la veghe - să pot şi să privesc spre groaznica situaţie, nu doar să fug ca apucatul ori să-mi feresc pe măsură privirea!
Deci am privit ÎNTR-ACOLO, fie şi niţel.
Asta pentru că am legat neputinţa de a privi răposaţii din vis de oroarea irepresibilă şi de nedepăşit a retrăirii unor momente neplăcute din propria existenţă.
Nu neapărat pentru că citisem în tomul de psihologie, dar simţeam că poate fi util a nu mai da acel pas înapoi, în faţa Insuportabilului cu iz de Styx.

Ca un făcut, după ce am avut curaj să privesc spre corpul 'dus', arătarea a inviat brusc şi tînărul a pornit bine dispus spre el ştie ce.
Zău că aşa a fost!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu