miercuri, 22 martie 2017

Munte. Fascinație.


Asemenea mai tuturor ființelor umane, și tastatorul de față se află alcătuit - prin ograda sufletului - din bucăți.

Una asudă în meditații politice, dar suratele au cu totul alte preocupări.
De pildă, să se uite cu gura căsată la așa poză (a lui Viorel Angelescu), a Mălăieștilor din partea de miazănoapte a Bucegilor...
E de-a dreptul din poveste...



Caracterizarea din urmă, cred, se trebuie un pic extinsă...
Am umblat pe munte, i-am adorat chiar, dar niciodată nu le-am asociat ideea de poveste-la-inimă... I-am privit - căci așa s-a întîmplat - sub cu totul alt ochi, poate mai serios și mai matur (asta, pentru că așa îmi fură preocupările pe acolo...).

În sine-s tip cu imaginație și cu putință de-a alambica lucrurile.  Dar muntele Meu e aici vorba de zidul estica al Bucegilor) (nu s-a lăsat asociat nici măcar cu zînele din Valea Cerbului, ale altminteri simpaticului înaintaș Nestor Urechia.

Pentru că nu aduce anul ce aduce ceasul, abia acum mi se întîmplă să-i învălui (și privind altă zona decît cea pasional-curentă!) în lumină de poveste...
.

Mulțumiri de imagine lui Viorel Angelescu


PS˘
Am folosit mai sus expresia poveste-din-inimă, pentru a deosebi de povestea pentru copii.

După cum.
Și viața ducîndu-ne cum vrea (vezi cazul de față...).

Sper să nu m-apuc vreodată a scrie despre încîntarea pe care mi-a produs-o muntele (în momentul ăsta, poate și mai tulburătoare sînt amintirile despre pășirile la sînul lui).
Zic asta inclusiv din egoism. Acela care ține, absolut omenește, plăcerea strînsă în jurul inimii (nu mai știu a cui definiția iubirii, în sensul acesta).
Asta, nu pentru a refuza semenilor vreo plăcere, ci pentru să - exteriorizînd public - se alege toată lumea cu nimic, din sentimentul inițial...
Se înțelege că există descrierile sociale, de la anumiți tipi, într-o anumită formă și către un anume auditoriu. Le urez plăcere multă, pe-acel tipic, dar nu pot angrena în așa horă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu