miercuri, 22 martie 2017

Putința redării în cuvinte, a simțirilor pe munte


Am purecat deseori pe aici ideea redării în cuvinte a celor trăite pe munte.
Îi invidiez pe cei care pot descrie amplu ce simțesc ei pe-acolo, dar mie mi-i aproape imposibil a trece pe hîrtie ceva.
.
Pot spune doar că mă simt (din gama) uluitor, dar deja termenul nu-i foarte potrivit. Îl simți din altă lume, ceea ce nu mă miră, cuvîntul fiind una, iar simțitele alta (fiind supuși ai conștientului nostru, respectiv al fratelui acestuia, inconștientul)
Deci pot spune doar că-i uluitor.

Dar apar și necesare nuanțe.
Pe de o parte, marile gînduri despre înălțimi vin acasă, la căldurică. Acolo, pe coclauri, se impregnează un ceva (și mult) în ființa-ne, dar nu apuci nici a savura, ori măcar să te prinzi ce ți se întîmplă.
.
În același timp, și barim pe drumurile la care-a fost sorocit subsemnatul, lucrurile cuprind și pericole, și riscuri, și tremurici de teamă să nu-ți rupi gîtul (dar nu drac ne împinge mereu acolo!).
.
Deci nu ai de ce să faci o sărbătoare, din relatări ale umbletului montan.
Cu atît mai puțin nu le poți da chip de sărbătoare, mai ales dacă ții la adevăr.
Deci adio făcut carieră de condei montan, ceva a la:

„Escaladează munţii şi află veştile lor bune. Pacea naturii va pătrunde în tine la fel cum razele soarelui plutesc printre copaci. Vânturile îţi vor sufla prospeţimea în tine, iar furtunile energia lor, în vreme ce grijile vor cădea spre pământ asemeni frunzelor toamna.- John Muir'' .

Asta fu una. Și era rezolvabilă prin a spune pa!, Olimpului literar-alpin.
Mi se întîmplă însă o chestie.

Acum vreo lună, fiul cel mare mi-a trimis o imagine din zona Bușteni. Cu vedere spre Caraiman.
La care m-a luat un junghi.
Vedeam în spatele său (cel din poze) locurile ce-mi fură mie rai, ș-aveam un hîc teribil, sesizînd că lumea mea era în paralel cu a fiului și nu puteam vorbi de ea.
Era ca în filmele alea cînd un nene răposat se plimbă în jurul viilor și nu le poate comunica, deși dorește.
Sentimentul m-a pălit din nou (pe mine, cel acceptînd dop la poetice descrieri publice) cînd am primit, de la alt fiu, o poză cu încă o zonă din Caraiman.
Aici se vedea Picătura (iar dincolo de ea Circurile Văii Albe).



Și iar două lumi, iar sentimentul celui care nu poate să comunice despre lumea mea.
.
E interesant că am avut acest teribil sentiment doar legat de urmași, nu și de alți oameni. Mi-aduc aminte că la un moment dat am vrut să-o duc pe mama cu telecabina la Babele, ca să-și facă o idee de munții cei plăcuți fiului ei. Dar a fost ceva tare departe de acum, de-a deșerta încîntarea...
Iar în cazul tatei, n-am simțit deloc așa pornire (și nu pentru că era un ticălos, ba e posibil ca de la el să fi luat un prim microb, fie și via relatări de drumuri îndepărtate pe munte)..
.
Nu mi-o luați în nume de rău, dar cutez a zice că nutresc disconfortul celui care a fost în raiul biblic (presupunem că acela e chiar nemaipomenit) și nu o poate spune apoi.

Ziceți că să iau un calmant?
Așa voi face!

PS
Aș comite omisiuni importante dacă n-aș spune că acel rai montan nu e unul de teren, ci unul pur mental, nutrit de trecerea timpului.
.
De pildă, la poza alăturată, dincolo de răzbaterile tinerești cu vreun Marius Sevac spre Picătura, se află și un mers cu femeia tinereții mele, pe drumul aflat în prim planul imaginii. Și unde-am cerut unei gospodine - din casele care se văd - niște chibrituri, să punem de-un foc în poiana de la capătul inferior al pîrtiei Kalinderu.






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu