luni, 22 mai 2017

ISTORIE MUNTE. Accident Valea Coștilei, martie 1936

Dacă în „Sus la munte, la izvor” (pag. 237) sînt reproduse - via Buletinul C.A.R. - mărturiile lui Ion Marinescu, iată și pe aceea a lui Toma Boerescu...


Iată imaginea al cărei negativ a rezistat sub zăpadă (fotocopiată de subsemnatul dintre imaginile N. Baticu) :



Comănescu este al doilea din stînga, în picioare.
Codruța este posibil să fie cea din centru, sus.
În dreapta, poate ion Marinescu (luptător de greco-romane, după spusa lui N.B.)

Cațian (sau Catzian), ca posesor de mustață (apud Boerescu), e posibil să fie cel de lîngă Comănescu.



PS
În context, iată relatarea lui N. Baticu, căpătată de la Dan Popescu.


”UN GRAV ACCIDENT

Cînd am ciocanit în usa casei lui Dan, a aparut îngrijitoarea, speriata. Vazîndu-ne, a facut ochii mari si ne-a întrebat:

- Cum, n-ati murit ?
- Nu, dupa cum vezi ! Dar unde-i domnul Danut ? Nu-i acasa ?
- Nu, nu-i acasa. S-a dus în Valea Alba unde s-a-ntîmplat un accident.
Eram foarte mirati de cuvintele femeii si am cerut lamuriri. Despre ce accident este vorba. Femeia a continuat:
- Domnul Comanescu si cu grupul lui au cazut si au murit. Domnul Danut si cu altii s-au dus acolo.
Acum eram si mai nelamuriti. Unde au fost în Valea Alba ca sa moara. Ne gândeam ca poate femeia a încurcat lucrurile si ca poate exagereaza. Am rugat-o sa ne faca un ceai fierbinte pe care l-am baut si, asa obositi, incapabili de a mai face vreun efort, în noapte, ne-am îndreptat spre gara.
La Bucuresti, abia am reusit sa trec pe acasa, sa ma schimb. La serviciu, toata lumea, toti colegii stiau de accident. Ziarele de dimineata publicasera deja trista veste. Nicu Comanescu avea un frate, Vasile, care lucra la aceeasi întreprindere cu mine. seful meu, Filip Ionescu, cînd m-a vazut, m-a certat ca nu am ramas la Busteni sa dau o mîna de ajutor:
- În asemenea situatii, întelegem cum stau lucrurile si nu te dam absent.
Am apreciat, desigur, atitudinea lui Filip Ionescu, fara sa-i spun atunci ca si eu fusesem la un pas de moarte. Pe deasupra, el nu stia - cum nu stiam nici eu - ca la ora patru dimineata operatiunile de salvare a ranitilor si evacuarea mortilor, cu exceptia lui Gheorghe Botez, acoperit de zapada, se terminasera.
A doua zi, seara, m-am întîlnit cu Dan Popescu, revenit în Bucuresti. Mi-a povestit în amanunt cum, în aceeasi zi de 15 martie, cînd noi am urcat Coltul Malinului, a sosit la Busteni, probabil cu un tren de noapte, Nicu Comanescu împreuna cu un grup din sectia de alpinism a asociatiei C.F.R. Colectivul condus de el era format din Gheorghe Botez, Ion Marinescu, Virgil Georgescu, Costache Vintila, Codruta Mihai, Ion Iliescu si Petre Catian. Aveau programata pentru ziua aceea, de urcat, Valea Costilei. Ca si noi, n-au tinut cont de starea zapezii si a vremii, desi Comanescu avea mai multa experienta de munte. Au plecat voiosi la drum si au ajuns cam pe la orele 12-13 pe Brîul Mare al Costilei, la baza tancului ce strajuieste intrarea în "Hornul Coltului"[66]. Acolo, la soare, au mîncat si au facut o fotografie, unica gasita în aparatul fotografic. De la locul popasului mai aveau treizeci de metri pîna în platou. Nu au batut în tanc nici un piton sa se asigure si, în plus, au comis greseala ca au lasat sa plece în cap de coarda pe Ion Marinescu, luptator de greco-romane, cîntarind 120 de kilograme. Acesta a început sa bata trepte într-o zapada proaspat cazuta, pe un teren înclinat, de care nu avea cum se ancora. De asemeni, echipa Comanescu nu a tinut cont de ora si nici de temperatura. Toate la un loc au contribuit la declansarea unei avalanse, care s-a produs, într-o cadere fulgeratoare, ea a antrenat pe toti cei opt alpinisti. Comanescu, Botez, Iliescu si Virgil Georgescu nu au fost legati în coarda, ceilalti, da. În caderea-i vertiginoasa, avalansa i-a împrastiat, în special pe cei nelegati. Cînd ultimile resturi de zapada au încetat sa mai curga la vale, linistea s-a asternut peste acest loc, unde si-au dat sfîrsitul patru alpinisti...
Deodata, zapada a început sa se miste. De sub ea, ca din valurile unui fund de ocean, a aparut un om buimacit. Era Ion Marinescu. În cadere, nu s-a lovit de stînci si cum a fost acoperit de zapada, a simtit nevoia de aer, s-a zbatut si a reusit sa iasa la suprafata. Primul act reflex, inconstient, a fost tentativa de a fugi din acel loc. S-a simtit însa retinut de frînghia cu care se legase. si-a revenit fulgerator, într-o clipa, în fata ochilor lui s-a derulat întregul film al ascensiunii: plecarea din Busteni, sosirea la Ţancul Ascutit, urcarea Vaii Costilei, popasul si catastrofa. S-a întrebat unde-i sînt tovarasii de drum. Cu ultimele resurse fizice, a tras de frînghia de care era legat, a scormonit cu mîinile în zapada de-a lungul frînghiei si a reusit sa dea de Costache Vintila, care traia. O clipa numai si Costache si-a revenit. Au scormonit mai departe, amîndoi, si au gasit-o pe Codruta Mihai, ranita. stiau ca la capatul celalalt al corzii trebuia sa fie Petre Catian. L-au cautat si l-au gasit mort ! în cadere s-a lovit de stînci. Zvîrliti sub stîncile unde acum, în amintirea accidentului, strajuieste o cruce, se aflau Virgil Georgescu si Nicu Comanescu. Costache Vintila a plecat la Busteni sa anunte catastrofa si sa aduca ajutoare pentru a transporta ranitii. În drum, acolo unde a fost vechiul refugiu Costila, pe un tanc de piatra, l-a vazut pe Iliescu[67]. Era ranit la cap. Costache a vrut sa-l ia cu sine, dar acesta a refuzat, spunînd:
- Du-te de-i ajuta pe ceilalti !
Cu un prosop, Costache i-a legat rana sîngerînda de la cap. A fugit apoi la Busteni, s-a prezentat la postul de jandarmi si a dat alarma. Jandarmii au pornit din casa în casa, abia reusind sa adune cîtiva oameni, între timp, s-a înapoiat si Dan Popescu la Busteni. Aflînd de accident, a contribuit la adunarea oamenilor si, cu totii, au mers la locul tragediei. Pe drum i-a apucat noaptea. La luminile lanternelor, cu primul transport a fost luata Codruta Mihai si unul dintre decedati. Iliescu a refuzat sa fie transportat. Avea un suflet deosebit. Cînd salvatorii au venit a doua oara, la miezul noptii, Iliescu nu mai traia. Cîta daruire ! Va ramîne vesnic în amintirea celor ce l-au cunoscut si a adevaratilor alpinisti, ca un exemplu. Lucra la C.F.R. - Ploiesti.
Cînd Dan Popescu si ceilalti salvatori au vrut sa ridice "cadavrul" lui Virgil Georgescu, au constatat ca acesta respira. Cîta rezistenta fizica a avut Virgil ! Trecusera douasprezece ore de la accident ! A rezistat, cu tot frigul, si ranit grav ! A fost dus direct la spitalul din Azuga, ca si Codruta Mihai. Nicu Comanescu avea craniul sfarîmat.
A doua zi, luni, Dan Popescu, Costica Contes si altii, scormonind zapada, l-au gasit si pe Gheorghe Botez. Murise acoperit de zapada. Din grupul de opt, au murit, asadar: Nicu Comanescu, Ion Iliescu, Gheorghe Botez si Petre Catian; au fost raniti Virgil Georgescu si Codruta Mihai, care au stat mult în spital pentru refacere; Ion Marinescu si Costache Vintila au scapat neatinsi[68].
EPILOG LA ACCIDENT
O saptamîna mai tîrziu - la 22 martie 1936 - Clubul alpin avea programata ascensiunea Albisoara Gemenilor. Am fost desemnat conducatorul actiunii, dar atît de profunda a fost impresia creata în rîndul alpinistilor de tragicul accident din Valea Costilei, ca nimeni nu a mai dorit sa participe. La Busteni, am asteptat zadarnic în gara la ora convenita. M-am dus singur pe Valea Alba. La Verdeata si mai sus am facut dese popasuri si am privit împrejurimile. Din peretele Vaii Albe cadeau pietre cu un suierat lung ca sunetul unui proiectil în zbor...
Scurta vacanta de Pasti, în acelasi an, am petrecut-o la cabana Padina cu mai multi prieteni, într-o noapte, am aflat ca la schitul Pestera i s-a facut rau Ceciliei Benckner, prietena lui Nicu Comanescu. A fost dusa la cabana, apoi la Bucuresti, unde, în toamna, a murit la spital.
Cecilia era o buna alpinista, dar a fost "eroina" a doua întîmplari neplacute: o data, iarna, împreuna cu Ivana Popescu, au urcat pe Piatra Arsa, pentru a merge la cabana Pestera.
Le-a prins întunericul pe drum si, neputînd trece ultima portiune de poteca, în locul unde se gaseste si azi un jnepenis, au stat toata noaptea în zapada tremurînd de frig... În aprilie 1934, cele doua fete au urcat, însotite de Radu Sturdza, Valea Galbenelelor si Valea Scorusilor. Deasupra Brîului Mare al Costilei, fetele n-au mai putut merge. Au ramas iarasi tintuite locului toata noaptea. Radu s-a dus la Pestera, de unde abia a doua zi a venit cu ajutoare, reusind sa le scoata în platou. Toate acestea si-au spus cuvîntul, contribuind la decesul Ceciliei, care a murit de o boala de inima.
Îmi aduc aminte ca printre cei plecati de la Pestera în actiunea de salvare a fetelor se afla si un batrîn, mos Gheorghe din Azuga, care a uimit pe ceilalti alpinisti prin usurinta cu care se deplasa pe fetele de stînca din Valea Scorusilor. Purta în picioare, ca primii alpinisti din Dolomiti, niste pantofi - scarpe - confectionati de el, cu talpile de stofa sau pîsla. Strabunele espadrilelor la noi...”


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu