joi, 15 iunie 2017

UMAN (și păzea! totodată). Înspre relația discipol - magistru

Copilul din noi.
(parcă nu m-aș jena a folosi pluralul...)

Priveam la chiteala pe care-o nutresc pentru doi mari intelectuali contemporani...
Într-o vreme mă acuzam pentru ea. Acum, mă flagelez mai puțin, inclusiv pentru c-am aflat - via o zisă chiar a dumnealor - de relația discipol-magistru.

O să mă întrebați aici de cînd moaș-mea am fost acceptat ca discipol al dumnealor (aceasta presupunînd ca aceia să mă simpatizeze, respectiv să dea doi bani pe ce am eu în cap).
N-am fost acceptat, nici nu cred că voi fi, însă folosesc ideea doar ca punct de plecare în explorări și mai nașpa.

Pînă la urmă, totul e-o extensie a relației cu tatăl, iar aceasta decurge din nevoia (permanentă?) a copilului de a învăța de la altul cum să se descurce mai bine în lume.
Asta, în ale mobilării mentale, avînd drept scop bunăstarea ființei proprii și omenești repartizate la naștere.

Revenind la ideea cu tatăl, acesta - bun ori rău - are dezavantajul a nu fi ideal. Adică de-a ne scăpa de toate belele existenței (trec aici, spre oroarea dumneavoastră, și... oroarea de viață, de chestia asta în care furăm aterizați).
Prin urmare, prin adîncu-ne barim - căutăm altul.
Așa se-ajunge la vizat vreun magistru.
.
Socialmente vorbind, frumos este să frecventezi un magistru. Eventual să declari sus și tare că ai modele. În practică, se poate să te lipești fără voie de personalitatea cuiva (ins viu și kilometricește aproape). Ba chiar să pați precum la întîiul tată, cel inevitabil dezamăgind. Și să te ia - inconștientă sau ba - iritarea.
Ultima treabă se petrece curent, la tați sau ba (putem medita și cum e pe la relația cu mama). E nemulțumire acolo, dar și-un fel de durere a separării.

Foarte probabil ca așa ceva să se întîmple și la subsemnatul, cînd se dă la distinșii Liiceanu și Pleșu.

O să spuneți aici că ce urîțenii pot debita, și că dacă nu mă simt autofăcut de rahat, prin așa vorbe. Mă simt, dar suportabil, iar în paralel mă bucur că ce nu omoară întărește. Adică (și să-mi iertați nemodestia), pas de dă-i peste nas apoi unui tip care n-are jenă a admite mîrșăviile de mai sus.

**

În același domeniu, există și zone poate molcome, dar poate și ele nițel blamabile.
Te poate lua simpatia pentru diverși inși din trecutul apropiat, și să miroși neplăcutul sentiment de a te fi vîrît neîntrebat în familia acelora. Căci sînt sigur a fi acesta sentimentul nutrit de-un urmaș al respectivului, dacă ar ști de bastardul-la-pătrat frate (adică n-ar fi recunoscut nici de tată...).
Dar nevoile sufletului, acelea în căutare de știință și știință la umbra unui puternic, își văd de-ale lor...

În ultimul caz e vorba de-o familie de scientiști și montaniarzi în același timp.

PS

Am trimis ieri un așa material, să mă cam aflu în treabă, revistei Dilema. Asta, pentru că simt cel mai apropiată genului meu uman/de condei.
...Și încă acele zise erau nevinovate, meditez, față de postul de aici.

Na singurătate, Ordene!
(„Cum ai reușit, coane, să te pui așa rău cu Foarte-Înaltul, de ți-a repartizat firea asta?!”)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu