joi, 27 iulie 2017

Am trecut ieri printr-o librărie...

O minunăție. E vorba de Cărturești (aflu acolo că au patroni români - bravo lor!).

Multe cărți interesante, fie și unui cîrcotaș ca mine. De pildă jurnal Ion Rațiu din anii 50, respectiv un interviu luat lui Viaceslav Molotov.
Bani să fie (nu e cazul meu)!

Am avut însă acolo o problemă mare.
.
Ignorînd copilăria, oamenii traversează două epoci.
Prima este tinerețea-maturitate.
A doua, bătrînețea.

Din motive care se pot discuta, societatea preia ideile, atitudinea maturilor.
Nu și ale bătrînilor. Ultimele fiind al dracului de deprimante (generalizez puțin, admit..).



De fapt, în fața deprimării și a altor neplăcute surate există remediul pietrei de moară așezate deasupră-le. Pe așa silnic (dar sanitar) obroc se pot mima în continuare idei, gesturi, dezinvolturi ale vîrstei precedente.

Se poate întîmpla s-ajungi la bătrînețe și să te pălească anomalia de-a privi în jur și a nu o lua întotdeauna la goană / a refula îngrozit. Accept a nu fi tare roz nici în această situație, dar îți poți face o părere (presupunem că și interesează pe cineva...) asupra celor din jur.

Din așa nefericită pozițiune, am dat inevitabil ochi spre cărțile din librăria pomenită.
Mare parte dintre ele servesc idei, certitudini (sic) care nu mă mai dau gata - la cei 60 ani ai mei.
De pildă, cele despre evoluție umană - mai ales cea furnizată prin simplă batere din palme.
Ori despre personaje trandafirii, a la regina Maria a României.

La acest stadiu al ziselor mele e caz de-o dublă 'mea culpa'.
Admit că nu e frumos să pui la zid (zicînd că-s apă de ploaie) chestii care ți-au animat propria existență, la junețe și maturitate.
În același timp, și chit că nu e scris concret pe undeva, cunosc despre interdicția socială de-a tulbura plăcerea de-a trăi a ne-bătrînilor.

Cu toate acestea, îmi permit considerațiile (inevitabil subiective) de pe aici.
N-am idee cine și cum trage sforile pe scena asta cuprinzînd ideea de viață, timp și spațiu (prima ultracomplexă, celelalte - fi-le-ar stirpea a naibii! - infinite).
Dar observ o chestie.
Viața omului nu poate ființa, în primele ei două treimi, fără iluzii (ce se întîmplă dacpă nu le-am avea, păi e de cercetat).
În mod practic, organismul nostru secretă niște alea (cunosc un autor care tratează minunat subiectul). Endorfine, parcă, ori măcar neam cu ele.
În baza lor, și nimica ne mișcă - mai exact ajută să ne pitim angoasele (nu vă stric ziua, traducînd via conștient cîteva dintre ele...).

Situația ajută în a ne destinde urgent (la vreun banal „Fii așa...!”),acea liniștire ajutînd la îndeplinirea celor diurne: distracție, job, familie și ce-or mai fi.

Văzute de la mijlocul lor, deceniile de maturitate-s nesfîrșite, dar le vine un sfîrșit.
N-am idee exact ce se întîmplă atunci (nici autorul cărții pomenite aici la un moment nu spune), cert este că nimica începe să nu mai miște.
Iar vreunul ca subsemnatul începe să răsfoiască vreun Jacques Salome (să zicem „Dacă m-aș asculta,m-aș înțelege”) și simte că opul, zisele de acolo nu mai destind nimic prin interior.

Tărășenia (și cu risc de a extrapola eu nefericit) e valabil și la alte generatoare anterioare de roz.
De pildă scrierile vreunui Emil Cioran (o idee, la PS, jos aici)
Aș trece aici și pe N. Steinhardt (puteți spune liniștiți că am idei critice puține și fixe...).  Cu nuanța că, dacă posezi pietre de moară solide, poți rezona și-n continuare cu demiurgismele acestuia. Am în vedere aici luatul de savantlîcuri despre cutare sfînt creștin, glosînd tu încă o dată înalt la chestiune - chestie care dă minunat la suflet...
Că veni vorba de religioase, ele servesc și pe cei cu amintita piatră (peste refulate) mai slabă, dar aici se ajunge la o lectură cvasipermanentă - inclusiv în metrou - a unor cărticele mici, lipsind de această dată apetitul de-a broda discursiv pe marginea lor.

PS
Aș trece nefericirea cioraniană (mă refer la aceea livrescă) în categoria vaccinurilor.
Adică există acolo un virus, dar mort, care tulbură un pic, dar întărește.
Virusul respectiv e decedat prin simpla-i ieșire în conștient - fie și al unui autor de avangardă. Dacă, să zicem, ar fi avut puterea de-a viețui și 'la lumină', respectivul ar fi dat demult în bîlbîială, cu efect a nu-i mai arde să scrie, despre nefericire șcl..

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu