luni, 21 august 2017

Coborîșuri, din munte și viață...

Tare-mi plac imaginile pe care le-a luat Adrian B., spre subsemnatul (coborîtor imediat sub cabana Caraiman).
.






.
Poate mă îmbăt cu apă rece, dar mi-aș dori să văd în astă încîntare a Ordeanului semn că izbutește să se despartă senin de pasiunea maturității sale.


Și anume mersul prin abrupturi montane.
.


Aș minți să neg că nu voi mai bate coclauri, dar o voi face doar venind cu telecabina, și implicit în coborîș, prin locuri pe care le consider sigure.
Mai exact voi renunța la căratul de tarhat alpin, respectiv la asudat - fie și prin locuri ce încîntau, ce ofereau chiar sens al existenței altădată.
.
Astăzi nu mai posed locomotivă trupească pentru așa ceva.


O să spuneți aici că e normal a nu te mai chinui, dacă te lasă putirințele.
A intervenit însă multă vreme problema rostului prin viață, care nu se dădea umplut cu altele. Ori nu se voia lăsat gol. Și-uite-așa chinuială,de vreo cinci ani, cu des gust de „Ce dracului caut eu, babalîc rablagit, a mă chinui și risca pe-aici?!”.
.
N-am nimic cu acea zonă delicioasă,dar nu mă mai calific pentru a-i mîngîia rotonjimile.
Așa mărturisire sună prost, însă cu mult regret nu pot oferi ceva mai tonic (iar la o adică nu e treaba mea, că alții se închid la față din orice zisă netonică).
.


La chestiune, multă lume își descrie urcușul (cum a trecut de la potecuță la pereți, de pildă), dar îs rarisimi aceia care pomenesc și varianta inversă.
Niculae Baticu pomenește undeva despre coborîrea ștachetei, de la pereți la văi alpine, apoi la potecă, dar o face totuși fugar. Alții nici pe-atît.
.
Nu știu cît țin eu aici să par interesant, și cît cred că e de comunicat, totuși, de-așa zonă existențială.
.
.
PS
.
Pozele lui Adrian mai au o calitate, chit că una strict subiectivă.


Visam la un moment dat că încep a coborî din punctul maxim al existenței (cei 45 ani de viață), metaforizat oniric prin vîrful Omul. Cum se afla deja ora patru a după-amiezii, anticipam a mă cuprinde întunericul, pînă la Bușteni.


Simbolul s-a mai ivit în cîteva nopți de-ale mele, iar o viitoare geană a răsăritului - după o noapte petrecută pe munte (repet, în vis) mi-a risipit prea puțin din disconfort.
.
Imaginile prietenului s-au suprapus în sufletul personal pe acea idee, a coborîtului - pe întuneric - din înălțimi ale existenței. Soarele ce luminează în ele m-a reconfortat, chit că nu e de făcut pariu cu nimeni, despre cum ne va fi mîine ori peste zece ani.
.
.
PS2


”Aș minți să neg că nu voi mai bate coclauri, dar o voi face doar venind cu telecabina...”


La cîți bani poate cîștiga un leneș și timid ca mine, exact din an în Paște voi atinge zona Babelor bucegiste, iar de-acolo acoperișurile Văii Seci a Caraimanului...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu