vineri, 29 septembrie 2017

E 29 septembrie.


O zi pe care o leg automat de o tură în Colțul Mălinului, cîndva.




Mă feresc a o ridica în slăvi.
Doar o pomenesc, pentru urmele lăsate în suflet (adică deformată de subiectivism și trecerea anilor..)

Dacă-mi place ceva mai mult din ea, este trecerea - de la jumătatea Crestei Mălinului pe fața Văii Seci, unde o față rezonabilă ne-a scos în a doua regrupare din Hornul Central / Comănescu.






Pomeneam de subiectivismul conferit de-o rememorare. În cazul de față, se interpune o nevoie ce poate n-a existat atunci (cînd eram cu grija dacă ne descurcăm - doi alpiniști mediocri - pe ultima lungime din HC).
Și anume tendința trandafiriană.
Adică de-a proceda precum Ion Trandafir, la premiera Furcilor (1935), care umbla încîntat într-o parte și alta a balconului din partea superioară a clasicei spintecături din Peretele Gălbenelelor... 


Mă mai fascinează, azi (și presupunînd că vă minim-interesează așa ceva...) un ceva de care m-am lovit abia la doi ani după acest drum. Și anume încercarea de a ieși din acea platformă direct pe flanc - în stînga Hornului - după cum citisem în răstimp că procedaseră premieriștii Colțului, în 1933.
Nu m-am descurcat, dar barim la decenii distanță mi-e fascinant cum am încercat a-i urma, întîi peste o mică verticală, apoi pe o lespede înclinată.



E un paradox că așa eșec îmi merge la inimă, dar de-aici de-aici deja este de psihanaliză ori chiar dincolo, pe ideea încîntării de-a fi pe urme înaintași (tată?).

În prima tură l-am avut alături de Marius Sevac, în a doua pe Vlad Seabru/Seabrov.
În ambele drumuri am ieșit prin Hornul Comănescu, unde s-a suit frumos, cu încîntare aș zice.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu