vineri, 15 septembrie 2017

Umblări prin București

MUNTE și nu numai.


Am trecut ieri prin fața a ceea ce aș numi Casa Țițeica, din strada Dionisie Lupu.





Gheorghe Țițeica este tatăl fraților Radu, Gabriela și Șerban Țițeica. 



Anterior, eu venind dinspre centrul urbei, la părculețul din preajmă m-a dus gîndul la nenumăratele drumurl pe aici ale lui Alexandru Beldie, care locuia la doi pași, pe Jules Michelet.Inevitabil se întîlnea cu confratele montaniard Radu Țițeica. De la ultimul am aflat parcă destăinuirea...„Știi, Radule, am reușit să slăbesc (AB se găsea la senectute spre-plinuț, n.MO)” „Cît?” „80 grame” - botanistul fiind poate cel mai hîtru dintre cîți membrii ai acelei generații am cunoscut. 
Am o mare simpatie pentru cel ce a fost Radu Țițeica, dublată altminteri - ca la orice suflete complicate - de teama să nu spună că mă bag prea tare cu așa sentiment, și fără să cer voie (la o adică, ar fi naturală teamă, de-a pierde afecțiunea rubedeniei, în favoarea unui străin).
Ca un făcut, n-am rezonat în sine prea mult cu el. Nici gînd de aproape-camaraderia care se năștea să zicem cu nea Baticu, A. Beldie ori Cristache Dedula (cu Ion Manof, era aproape grădiniță - nu pentru că dumnealui ar fi dat în acea vîrstă, ci decurgînd din entuziasmul pentru fleacuri).
Se afla reținut (fără a fi scorțos), poate datorită timidității, dar asta era compensată în ochii mei - de lipsa totală a agresivității (așa am perceput eu, legat de întrevederile cîte ne-or fi fost: șase-șapte).

Nea Radu se întîmpla a avea și o altă calitate, i-aș spune grandissimă (asta în ochii mei). Nu doar că mă precedase pe drumurile montane care mi-au fost (pardon de expresie...) îngrozitor de dragi, dar practic el a deschis zona, făcînd abstracție de cele cîteva rute anterioare, de tipul Albei ori Mălinului.
Întrucît s-a prăpădit relativ devreme, la vreo trei ani după ce l-am cunoscut, poate nici nu am realizat pe cît e cazul, pe cine aveam în față.
Cert că astăzi acest sentiment mi-i mai mult clar.

Se înțelege, dacă tot dau tîrcoale psihologiei, că voi fi îndreptat spre dînsul (și alții) ce afecțiuni și adorații nu apucasem să eliberez în casa natală. Nu aș da însă inutil cu parul, spre părinți, asta pentru că de o parte eu însumi nu am fost perfect, iar în paralel îmi pare a se afla în noi un depozit de împărțăminte (adică sentimente pozitive de plasat neapărat pe alții) mult mai mare decît ar putea provoca pînă și cei mai de treabă născători din lume.

Fascinante mi-au fost scrierile lui nea Radu, cu precădere notațiile de la vremea tinereții, despre cercetările în abrupt, și mai ales (mi-s psihanalizabil!) despre bîjbîielile pe acolo:

“Din cauza vremii rele timpurile au fost exagerate şi de aceea nici nu le-am mai notat: din Buşteni pînă la Nasul lui Gelepeanu (combinaţie probabil între “Nasul lui Traian” şi “Stînca lui Gelepeanu”, n.n.) am făcut mai bine de 10 ore. Am plecat din Buşteni vineri 21 mai la ora 6 1/2. Am urcat str. V. Albă apoi pe drumul de poiana Coştilei am mers mai departe de despărţirea drumului de V. Albă. Am trecut prin pădure V. Coştilei, am suit printre crăci malul ei stîng pînă în costişa unde valea iese dintre stînci. Ca să trecem în valea pe care am suit-o şi căreia o să-i zic Valea Gălbinelului pînă la noi informaţii, nu ne-am suit pînă în creasta mare, aia mărginită de un pisc, deşi ar fi fost mai bine să o facem. Am ocolit acel pisc la jumătate înălţime pe un mic brîu cu iarbă şi cu lilieci. Valea Gălbinelului e în punctul acela foarte largă, însă în loc să aibă o poiană, cum are Valea Coştilelor, are o coastă de brazi rari şi de lilieci. Intrarea în vale este destul de delicată şi trebuie cercetată mai de aproape. Noi ne-am încurcat pe nişte pereţi deoarece am vrut să dăm în vale prea jos; dar după spusele lui N. Gherasi există o trecere bună mai sus. Ajunşi în vale am dat de o limbă lungă şi groasă de zăpadă. Deşi era lungă şi în pantă foarte mare şi mai aveam şi saci grei pe deasupra, ne-am suit pe această limbă de zăpadă. Probabil că astfel am traversat săritori invizibile care vara trebuie escaladate. De la o vreme am lăsat firul văii fiindcă era prea obositor şi am suit pe malul stîng, pe brîniş asemănător cu cel din Valea Coştilelor. Peste vale malul drept îşi ridică un perete impresionant, cel mai înalt şi mai prăpăstios pe care l-am văzut în Bucegi. Nici vorbă de trecere spre Valea Coştilelor. Doar mult mai jos sînt nişte mici brînege care se pierd în stîncărie. Din acest punct valea, care încă de la început nu e paralelă cu Valea Coştilelor ia o direcţie nordică şi mai pronunţată. După cotitură am intrat iar în vale şi ne-a prins ploaia şi grindina şi zăpada îngheţată. Dar foarte curînd am ajuns la şaua din care izvorăşte această vale şi care o mărgineşte de Valea Mălinului [...]
Din creasta aceea se vede tot circul final al Mălinului, cu mulţime de vîlcele în pantă mare, toate pline cu zăpadă, şi cu brînişul nins proaspăt. Am coborît puţin din creastă, am trecut primul vîlcel şi am început să suim pieptul cu brîniş. Am suit-o pînă la brîul mare al Coştilei, pe care am apucat-o spre Nas. Partea brîului care priveşte spre valea Coştilelor şi care se vede şi din Buşteni avea mai puţină zăpadă decît partea dinspre Mălin. Totuşi am avut de trecut vreo 5-6 vîlcele cu limbi de zăpadă...”
(scuze pentru lungimea pasajului - nu mi-a venit să tai din el...)
Cred că e tipul de povești care mi se potrivește mie, mai exact unele adevărate, reale, dar unde poți broda gînduri personale despre cum vor fi fost acele personaje, hăt-demult, și umblătoare fiind mele printr-un adevărat rai, pentru sufletul nostru.

În paralel am avut satisfacția, generată de-o anumită glandă din noi - de a mă juca un pic precum cu plastilina (dar avînd grijă să nu derapez în neadevăr) cu informațiile rămase de la nea Radu, și al cărora rezultat se află capitolul „Grupul Țițeica” dintr-o anumită carte (una nepublicată)

PS1
Am uitat să spun că dna Țițeica se găsea și dînsa pîinea lui Dumnezeu.
La chestiune, și repetînd ce am mai spus cu alte ocazii, la una din primele dispute din cadrul Clubului Alpin Român, cel postdecembrist, loc de eventuală reconciliere a fost aleasă casa de care vorbesc.
Asta, la patru ani după ce nea Radu plecase... Din viață.

În poza alăturată, dînsul se află în dreapta, și alături de fratele Șerban.
PS2
Adăugire strict geografic-locativă.
Imediat de clădirea de care v-am spus, se află o alta, block-haus interbelic cu mai multe etaje.
Acolo, potrivit unui obicei relatov recent, sînt trecuți pe plăci de marmură oamenii de cultură care au locuit acolo, între ei unul care a stat un an și-atît. Sînt vreo șapte-opt asemenea plăci, în stînga intrării.

Către Piața Romană, se găsește vila unde a trăit Adrian Păunescu.
Despre dînsul nu-i pomenit nimic. Pot bănui de ce, însă țin explicația doar pentru mine.

PS3
Apropo de nea Sandu (Beldie) și de părculeț...

foto: Amfostacolo.

... mi-a fost cu neputință să nu fiu traversat acolo de informațiile - oferite de alt ucenic, nemontaniard de felu-i - despre cît de neplăcuți i-au fost anii din urmă..
Cam pe toți ne pasc însă situații măcar asemănătoare (minus vreun N. Comănescu ori G. Rafail...).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu