miercuri, 18 octombrie 2017

Peste timp, despre peretele Padinei Lăncii...

Destule cunoștințe se miră de renunțarea-mi la mersul pe munte (barim în stilul care mi-a binecuvîntat vîrsta de mijloc).
Dincolo de faptul că nu poți avea putirințe fizice, la 60, precum la un 20-35 (sau măcar 50)... Cred că ne aflăm și alți oameni, decît în urmă cu niște decenii...

Mi s-a întîmplat a reveni însă ieri în valea superioară a Dîmboviței...


De-aici, dacă-mi permiteți astă matinală batere de cîmpi/munți, lucrurile merg în multiple chei.
Una ar fi dragostea de munte.

Se înțelege că fiecare poate nutri așa ceva după cum i se potrivește mai bine...
Eu cred însă că amploarea acestui sentiment este invers proporțională cu mărimea spațiului pe care îl îmbrățișezi.

La chestiune, nu am fost atras de locuri (întru munte) numeroase. Așa s-a întîmplat, poate și pentru că un ceva din interior avea nevoie a se manifesta într-un fel anume. Și anume patima, i-aș zice (și preluînd probabil vorba de la Mihai Haret, 1884-1940).
(este drept că nu a fost una care să ducă la mutat în Bușteni ori vreo schimnicie pe coclauri)

M-a interesat cam (doar) abruptul prahovean al Bucegilor.
Mai ales după o vîrstă am putut gusta și pietre ori flori și din alte părți, dar a plăcea-ul de acolo s-a aflat departe de aproape-imposibil-a-pune-în-cuvinte-ul din Bucegi.

Și acest naș și-a avut însă nașul, în 'persoana' zonei montane din Valea Dragoslăvenilor, în sine fir în zona de pădure, însă deservind 'zidul' sud-vestic al Pietrei Craiului.

Favorizat de factori ce se pot discuta, acolo încîntarea, bîzdîcul de inimă a întrecut sentimentul aferent Bucegilor.

Poezia de inimă-i însă una, iar cursul realității După vreo opt ani de îmbrățișări, s-a întîmplat să ajung mai rar pe acolo (și-n zona de abrupt aferentă). Iar ochii care nu se văd...
Rămas-a sentimentul inițial însă. Ceva în genul (și rugînd a permite licența) „Fu teribil, atunci, cîndva, și acolo...”

În paralel, am revenit ieri cu pasul, în zona de pădure pomenită.
S-a schimbat ea, m-am schimbat eu. Dar ne leagă amintirea, acel foc din interior, fie și ajuns la magazia ceasurilor trecute.

Și uite-așa te poți trezi a fi marcat de două lucruri. De prezentul altfel, dar și de o aură care-ți însoțește sufletul, legat de dragostea de altădată.

La chestiune, ș minți s-ascund că dragostea cu pricina fu una pentru acele locuri, dar și față de-o persoană. Ultima (e vorba de situație) n-a vrut nici poezii, nici a se țipa semenilor. Dar a fost, și-a sporit ce se afla deja existent, față de acele locuri.
Nu e totul...
De fapt, rămîne a spune doar mica situație ce-a dat gînd spre acest post (ideea inițială a dorit însă dezvoltări, ce duseră la cele de mai sus).

M-am uitat eu, în preajma cabanei Garofiței Pietrei Craiului, la o bucată de abrupt alb, ce se vedea mult în amonte. Dar nu m-am tulburat cine știe ce (poate-o exista și-o refulare, în sensul că sufletul îmi ascunde din niscaiva mari tulburări ale sale).
Era acolo peretele Padinei Lăncii (altminteri aferent firul secundar al PL, nu principalului...).








Pe cînd, la înserarea (altminteri minunată) de octombrie, dăm să ies din Valea Dragoslăvenilor, către drumul forestier al 'mamei' Vale a Dîmboviței, privirea-mi a vrut a zăbovi pe pîrîiașul ce mă însoțise pînă atunci, aflat la doi pași de vărsarea în apele unui rîu mai mare.



Brusc mi-a venit în minte că vreun strop de apă al pîrîiașului va fi venit și de pe stîncile peretelui de care pomeneam.
Că m-am gîndit la el, și nu la vreun alt loc drag din amonte s-a datorat faptului că la cabană zăbovisem cu ochii pe el, și nu pe altele...

Pe așa fond mi s-a reactivat amintirea unei încercări îndrăznețe/iresponsabile de altădată, cînd urmare a unei confuzii (nu am fost niciodată vreun campion al atenției...), am intrat de unul singur în perete, în loc de-a aborda terenul din dreapta lui, despre care citisem că este abordabil alpiniștilor de valoarea medie (deci inclusiv eu).

Întreprinderile de genul acesta, fie și nechibzuite, cu retrageri cirip-cirip (dar cu protagonist în viață!) își au șarmul lor. Prin prisma rememorărilor, devin un fel de acces în altă lume. De care îți aduci aminte cu o strîngere de inimă aparte...

Demult. Și acolo...


Priveam firul Dragoslăvenilor, împărțit altminteri în două brațe - în preajma vărsării sale-n Dîmbovița, și sufletul fugea departe, mult în amonte / sub Creasta Pietrei...
Și demult.







Apoi, mi-am văzut de altele.
Teoretic nu se află frumos a slăvi ceva, iar apoi a o lăsa în tîrg, cum ar zice provincialii...
Dar simt că-i mai sănătos așa pentru suflet.
Același care, data viitoare / la ceas potrivit, se va bucura mult de vreo alta, de azi și de ieri...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu