vineri, 24 noiembrie 2017

O lumină. La Refugiul Coștila, cîndva.

Am ajuns la vremea trăitului (ceva mai mult) din amintiri...
(expresia am reținut-o din 'Amintirile' lui nea Baticu, ce-mi rămîne - fie și peste decenii - carte de căpătîi)

Ca urmare, și pornind de la un drum al subsemnatului la refugiul Coștila, fost-a aparte aprinsul unei lumini, cam la 1 noaptea.
Era luna (eu, mai puțin temător de urși, neavînd trase obloanele refugiului).
Una plină.
.

M-am dus ca tîmpit (dar în sensul bun) în pragul odăii.

Luna săltase nițel peste linia munților Baiului - partea lor nordică, mai exact.
Cald, frumos, căci dé, era miez de iulie...
Parc-am și ieșit cîțiva pași pe-afară, în cipici. Mi-a rămas în minte flancul Coștilei dinspre Creasta Policandrului. Cu zonele de stînci, luminate.
Apoi am fugit iute la culcuș, căci pe teren - de unul singur mai ales - te ia și nițică frică, abia trezit în crucea nopții...

Că veni vorba, a doua zi sosi un grup, la refugiu.
Adio vedere prin geam, aer curat și liniște, în noaptea respectivă (ori poate-oi fi eu prea sensibilos...).

PS
Poze din noapte nu am, așa că ilustrez cu unele diurne...




PS2
Felicitări încă o dată celor care-au făcut ca refugiul Coștila de azi să nu mai arate în exterior ca în vremea acestor imagini...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu