luni, 19 noiembrie 2018

„BRÂNA AERIANĂ-BUCEGI”

Primii par să fi trecut prin acele locuri Nicolae Comănescu și Leova Stolear, în 1935.
Ei urcă de la Verdeață, cel mai probabil ieșind în punctul La Pîndă dinspre sud (opus variantei clasice azi, dinspre refugiul Coștila).
Ei nu denumesc acel brîu, pe unde răzbat la fața Văii Coștilei (trec în arealul acesteia și pe acela al Vîlcelului Hornului Negru / Pietros, a cărui pîlnie te întîmpină, la ieșirea din brîu).
.
Odată cu începerea - la 1937 - a explorărilor spre baza peretelui Văii Albe, iar în paralel cu ridicarea peste un an a refugiului Coștila s-a căutat o legătură cu noul adăpost de sub Țancul Ascuțit.
.
Niculae Baticu afirma că el a găsit acea variantă prin Pîndă.
În paralel, cel puțin pînă în 1946 alpiniști precum Ion Coman foloseau de la refugiu o variantă în aval de Pîndă, poate sub influența lui Nae Dimitriu, care a dorit să atingă terenul cunoscut lui anterior, pe cînd pornea de la Verdeață către Peretele Văii Albe.
Bineînțeles că afirmația lui N. Baticu poate fi discutabilă. Cert este că revista Clubului Alpin Român îi atribuie în 1939 a doua parcurgere a traseului Comănescu / „Creasta Văii Albe” - care privea probabil muchia de deasupra Peretelui (ulterior toponimicul va fi preluat de muchia peretelui Policandrului aferentă Vîlcelului Hornului Negru).
.
Nu știu cînd apare exact o denumire pentru brîul de la capătul superior al peretelui Policandrului, cert este că N. Baticu folosea la 1983 (cît și ulterior) termenul Brîul Aerian.
Dînsul opta pentru forma „brîu” și la recomandarea lui Radu Țițeica, care evita forma „brînă” (în schimb recomanda pluralul „brîne”).
.
Foarte posibil ca denumirea de „aerian/ă” să fi fost lansată însă pînă în 1948 (cînd Baticu a intrat într-o lungă detenție), 'botezătorul' ei optînd mai tîrziu pentru „Brîul..”.



(imagine 2013, trecută în sepia)

 

Mi-am pus problema la un moment dat să țin vreo prezentare despre Emilian Cristea (1915-1982).
În prealabil, aș face eforturi deloc mici, pentru a înveli derapajele caracteriale ale aceluia, în înțelegere a lor.
Dar tot nu cred că ar putea fi gustată totuși într-o adunare publică (poate-poate ar face excepție una a CAR, atîta doar că acele minți nu se și pot coagula, cît să aibă întruniri in vreo sală...).
Așa că vor exista doar trimiteri de genul Mihai Cernat.


Aceasta, pentru că omul merge mai puțin să se informeze, în vreo adunare, ci ca să se simtă bine. Să se destindă.
În așa împrejurare are nevoie de roz. Eventual de oameni ok, față de care să simpatizeze . să se proiecteze.

PS
Nu, nu-s acru pînă la unu.
Ci pînă la 12.
Vasile Ciobăniță mi s-a părut un om de treabă.

Apoi.Radu Țițeica (1905-1987).
În fața scrierilor turistice ale acestuia, criticul din mine n-a putut zice pîs.
Nu a avut la ce.
De curînd, mă apucasem a-i reproșa ceva (în mintea-mi). Pînă la urmă, a descoperit că eu reținusem/lecturasem ceva grăbit, din file ale domniei sale.
E vorba de suișul domniei sale (1924) din „Finala Văii Seci”.
Eu echivalînd lucrurile, poate grăbit, cu Hornurile Văii Seci.
Oricum, chiar și la omenești scăpări (din care am și eu, cu carul), știu că nu o făcea din rea credință.
.
Mă pot uita și spre explicația unui așa comportament (inevitabil în raport cu al altora).
Radu și Șerban Țițeica au crescut într-o familie neagresivă.
Aceasta, pentru că tătînele dumnealor s-a dovenit un om cu minte multă.
Nu puțini se pricepeau la matematici înalte, ca dînsul (s-a nimerit să-i lipsească totodată vanitatea ce împingea pe-un Confrate, Spiru Haret, a dori să devină ministru). În baza atu, Gh. Țițeica a beneficiat de o poziție înlesnită în societate.
În familia unde s-a format îi va fi fost liniște, respect, întrucît nu-l văd ca pe-un om doritor să demonstreze ceva... Că este. Avea de îndeplinit treaba, în paralel cu a folosi util mintea ce primise.
.
În acea atmosferă s-au format Radu și Șerban Țițeica.
Care, la rîndul lor, au muncit cît să ofere societății cele necesare, pentru a obține un loc priincios.
.
Din acest motiv, vreun om nu se poate simți agresat, dinspre dînșii (și căutînd apoi pretexte de-a replica, sub masca vreunei încălcări de exactitate ori morală).

Carte Pivodă, again

Vorbeam ieri (de bine, și pe cît poate asta un sloi ca mine) despre cartea lui Nelu Pivodă, „Regrupare finală”.
.
Așa zise îmi sînt îndeobște doar vector. În sensul că (abia) pornesc interes, ceva mai îndelungat, asupra acelui lucru.
Adică mintea abia s-a pus a medita pe-acolo (instinctul semnalizînd a fi lucruri interesante).
.
Activitatea autorului de alpinist ori salvamontist se află interesantă, dar ele m-au mișcat totuși superficial.
.
Spre adînc de suflet au umblat însă altele.
.
{Descurajînd un pic, am a spune că sufletul și ce-l tulbură se află treabă strict personală. Pe unii îmi mișcă (sau nu...) ceva, pe alții diferite]
,
Și au umblat, deocamdată barim. două lucruri.
Ideea de cotlon al Pietrei Craiului, respectiv de moarte.
.
Nu, ultima nu-i treabă de făcut păr măciucă.
Dimpotrivă.
Pe de o parte te familiarizezi cu duritatea ei, pe de alta ești fericit că (deocamdată) nu ți s-a întîmplat ție.
.
Un pic mai concret asupra scriselor din carte pe acest subiect, sînt mulți oameni care se prăpădesc (toți, altminteri, în relație cu muntele, una prezentă, Pivodă neavînd treabă cu cei care dispar curent sub soare - și care i-ar fi un semn de bătrînețe) .
.
Sînt amici, colegi buni.
Ori cunoștințe.
Sau mergători pe munte oarecari, avînd crunt ghinion în ziua aceea.
(W. Kargel are pe undeva - la 1974 mai exact - o încheiere tonică a unui articol-ferpar, cum că a fost îndurerat de dispariția unor confrați montaniarzi, dar a mers apoi întărit pe munte. Iar finalmente a murit în patul lui, la peste nouăzeci de ani)).
.
În ce privește ideea de cotlon montan, în mintea mea ea este sinonimă cu Piatra Craiului, fiind infinit mai puțin aplicabilă Bucegilor (lansîndu-mă poate excesiv în finețuri semnatice, în ultimul ar putea fi vorba în cel mai bun caz de firide).
.
Cotloanele sînt acele posibilități de acces ale omului, ori de blocaj neașteptat al lui, care apar doar în rotunjimea rocii din Piatra Craiului.
.
Totodată, posibilitățile de acces - să le spun, prin laterale -, parcă-s mai multe în Piatră. Mă aflu bucegist înrăit, dar nu pot să nu recunosc această însușire, Doamnei de Calcar.
.
La chestiune, e alt gen de tulburare sufletească (una zice-se din nimic), mai amplă, În Crai decît în Bucegi.
.
Ce-i drept, îți poți rupe gîtul la fel de prompt, în ambele.
.
PS
Între altele, mi-au rămas în minte spusele lui Pivodă, despre amicul dispărut de la un ceas la altul, căruia, regăsindu-l întins pe o masă a cabanei (reproduc din memorie) îi atinge mîna, iar în același timp îi privește ochii.
Autorul „Regrupării finale” se află om mai mult decît reținut, dar nu știu să existe așa pasaj (onest, sincer) gingaș, în literatura noastră de munte.

Am citit abia ieri cartea lui Ioan Pivodă, „Regrupare finală”

Am citit abia ieri cartea lui Ioan Pivodă, „Regrupare finală”.
.
Mi s-a părut foarte interesantă.

Idem autorul ei, împătimit de Crai și multe altele, în viața asta.


PS
Mulțumesc celor de la clubul Floare de Colț, pentru cadoul constînd în acel volum!

Totodată, și chit că relațiile nu ni se află strălucite, apreciez munca celor de la editura România Pitorească, editoarea volumului.

Florin Ștefănescu (1909-1992).

Recenta-mi vorbire publică despre Valea Seacă a Caraimanului s-a lăsat cu gonit praful de pe niște vechi înscrisuri personale.
.
Între altele notații după cele pe care mi le-au zis montaniarzi interbelici, acum niște decenii.
.
Unul fiind sinăianul Florin Ștefănescu (1909-1992).







.
Era tare hîtru (în paralel cu un grad absolut benign de suflet-copil).
.
Legat de Albert Nacht, aflat între cei știuți a fi parcurs întîia oară Hornurile Văii Seci, îmi spunea că avea magazin vizavi de Hotelul Palas, din Sinaia,
„Aveai nevoie de un papion, găseai la el”
.
Nea Florin s-a căsătorit spre jumătatea deceniului trei cu una dintre fetele localnicului Wiesernig.
Și care nevastă a avut nevoie curînd să viețuiască la altitudine ceva mai înaltă. Prin urmare, soții Ștefănescu preiau cabana de la Cristianul Mare a Secției Brașov din Turing-clubul României.
Ordine și bucătărie de calitate, acolo.
.
Prin urmare, încep să tragă acolo mărimi.
.
Corneliu Codreanu, de pildă (amator de schi, altminteri).
Care venea însoțit de figuri spălate, nu „căciuloși”, dintre cei de care Ștefănescu avea să aibă oroare, la timpul vremelnicei guvernări verzi.
.
A venit și regele Mihai, după septembrie 1940. Care avea însă pretenția unui salon separat, ferit de privirile celorlalți.
În grupul său de vreo 5-6 inși, de acolo, monarhul vorbea cu precădere. Nea Florin, fiind om, s-a interesat la chelnerul ce-i servea, despre ce discută.
„Tace, dom'ne, cînd intru eu. Așteaptă să plec, după care vorbește iar...”
.
Li s-a dus oarece veste, cabanei și oamenilor săi.
.
Prin 1943, cînd Ion Antonescu a decis să-și evacueze la Snagov Președinția Consiliului de Miniștri, a avut nevoie de un administrator. Pentru că el însuși trecuse pe la Casa Cristianul Mare, înainte de-a ajunge Conducător, iar în paralel îl auzise pe Mihai I a-l vorbi de bine pe cabanier, l-a solicitat ca administrator, acolo.
.
De unde, după 23 August, Ștefănescu ajunge în funcție asemănătoare la palatul Regal din București.
.
De unde, după 23 August, Ștefănescu ajunge în funcție asemănătoare la palatul Regal din București.
Intermediar îi fusese cel ajuns ofițer de ordonanță al regelui - Jacques Vergotti -, ce remarcase între altele (pe cînd era simplu locotenent) modul în care nea Florin se purtase cîndva cu doi oameni de-ai săi, murați de ploaie în preajma cabanei.
.
La București, noul administrator a remarcat stilul regelui.
„Toată ziua era în garaj. Acolo semna, pe capotă, pînă și actele, aduse de Negel”.
La chestiune, pleca de la Palat, singur în mașină. Și gonea apoi, motiv pentru care pierdea deseori pe drum mașina celor însărcinați cu protecția lui.
..
La palat a fost adusă și dna Ștefănescu.
În bibliotecă mai exact.
„Erau plini pereții, cu prostiile lui Carol II”, ținea să remarce soțul ei.
.
Și altele (în sensul celor comunicate mie de simpaticul octogenar) ...
.
PS
În imaginea tinerească de sus, nea Florin e cu brațul ridicat în salut ce poate fi interpretat ca legionar. Dar și roman. În general, pe la 1928 acel gest nu avea conotația imprimată ulterior de legionari sau naziști
Cum nici svastica nu avea, la un 1927, fiind banal semn electoral al ligii profesorului (de extremă dreapta, altminteri) A.C. Cuza.
.
În ultima imagine, F. Ștefănescu alături de N Baticu și soția acestuia, prin 1982.

PS2
Acum văd niște notați despre Bubi Schefler, al treilea component al echipei care a suit în premieră vîrful Picătura, în 1934.
Era cumnat cu Ștefănescu, mai exact soț al surorii nevestei.
(Unchiul lui Schefler, carol parcă, este cel care închiriază restaurantul Căminului Alpin Bușteni, imediat după construcție).
După război a fost luat (ca etnic german) în Rusia, în lagăr.
Acolo s-a aflat și mai-mare, peste internați, fapt pentru care și-a atras antipatii. Prin urmare, revenit în Brașov, nu ținea să umble chiar la vedere.
.
În foile din imagini notam în fugă, în timp ce gazda (ne vedeam în casa-i de pe Calea Prahovei 29) vorbea.
Mare figură!
Din specia Alexandru Beldie.
Nea Nae Baticu era o idee mai serios, chit se afla mare plăcere să caști gura la dînsul...

Cît aș putea modifica /.../ despre Emilian Cristea (1915-1982).

ȘI pentru c-am trecut zilele astea pragul clubului de turism înființat de dînsul, mi-am pus problema cît aș putea modifica din cele scrise cîndva despre Emilian Cristea (1915-1982).
.
Practic, mai nimic.
Din cele deja scrise, mai exact.
.
Ca (vreo) redactare nouă, n-aș putea face abstracție de faptele din acel vechi material.
Să mă fac a ploua, mai exact.
Tot ce mi-ar rămîne este a trata lucrurile în cheia înțelegerii.
.
Că fu un om ce venea din iad.
Al unui orfelinat.
Al unui abandon, dinspre părinți.
.
Și care dorea, pentru a-l cita, să fie neapărat cineva.
.
Mi-e teamă însă că tot nu ar ieși însă lucru viabil.
Omul, deși posedînd calități, e fără egal în materie de negative...
.
La chestiune.
Și astăzi, cînd e să se tragă perii vreunui om de munte, se face la greu.
Însă epocile istorice ale vreunui Mihai Haret ori E. Cristea se aflau încurajatoare de-a dreptul, pentru așa ceva.
Adică se opera cult al personalității la nivel de lideri țară (Ferdinand și Carol II, respectiv cei doi conducători comuniști).

1994.

Cîndva.
Dînd cu subsemnatul.
Pe Degetul Roșu al Morarului (Bucegi).




De asemenea:

Prezentare,

miercuri, 14 noiembrie 2018

Recenta-mi vorbire publică despre Valea Seacă a Caraimanului s-a lăsat cu gonit praful de pe niște vechi înscrisuri personale.
.
Între altele notații după cele pe care mi le-au zis montaniarzi interbelici, acum niște decenii.
Unul fiind sinăianul Florin Ștefănescu (1909-1992).

Era tare hîtru (în paralel cu un grad absolut benign de infantilism).
Legat de Albert Nacht, aflat între cei știuți a fi parcurs întîia oară Hornurile Văii Seci, îmi spunea că avea magazin vizavi de Hotelul Palas, din Sinaia,
„Aveai nevoie de un papion, găseai la el”
Nea Florin s-a căsătorit spre jumătatea deceniului trei cu una dintre fetele localnicului Wiesernig.
Și care nevastă a avut nevoie curînd să viețuiască la altitudine ceva mai înaltă. Prin urmare, soții Ștefănescu preiau cabana de la Cristianul Mare a Secției Brașov din Turing-clubul României.

Ordine și bucătărie de calitate, acolo.
Prin urmare, încep să tragă acolo mărimi. Corneliu Codreanu, de pildă (amator de schi, altminteri). Care venea însoțit de figuri spălate, nu „căciuloși”, dintre cei de care Ștefănescu avea să aibă oroare, la timpul vremelnicei guvernări verzi.
A venit și regele Mihai, după septembrie 1940. Care avea însă pretenția unui salon separat, ferit de privirile celorlalți. În grupul său de vreo 5-6 inși, de acolo, monarhul vorbea cu precădere. Nea Florin, fiind om, s-a interesat la chelnerul ce-i servea, despre ce discută. „Tace, dom'ne, cînd intru eu. Așteaptă să plec, după care vorbește iar...”

Li s-a dus oarece veste, cabanei și oamenilor săi.
Prin 1943, cînd Ion Antonescu a decis să-și evacueze la Snagov Președinția Consiliului de Miniștri, a avut nevoie de un administrator. Pentru că el însuși trecuse pe la Casa Cristianul Mare, înainte de-a ajunge Conducător, iar în paralel îl auzise pe Mihai I a-l vorbi de bine pe cabanier, l-a solicitat ca administrator, acolo.

De unde, după 23 August, Ștefănescu ajunge în funcție asemănătoare la palatul Regal din București.
Intermediar îi fusese cel ajuns ofițer de ordonanță al regelui, ce remarcase (pe cînd era simplu locotenent), între altele, modul în care nea Florin se purtase cîndva cu doi oameni de-ai săi, murați de ploaie în preajma cabanei.
.
La București, noul administrator a remarcat stilul regelui. „Toată ziua era în garaj. Acolo semna, pe capotă, pînă și actele oficiale, aduse de Negel”.
La chestiune, pleca de la Palat, avînd în mașină doar cîinele lui. Și gonea apoi, motiv pentru care pierdea deseori pe drum mașina celor însărcinați cu protecția.
La palat a fost adusă și dna Ștefănescu. Ca ajutor al bibliotecarului. „Erau plini pereții, cu prostiile lui Carol II”, ținea să remarce soțul ei.

Și multe-multe altele...



PS
În imaginea tinerească de alături, nea Florin e cu brațul ridicat în salut ce poate fi interpretat ca legionar. Dar și roman. În general, pe la 1928 acel gest nu avea conotația imprimată ulterior de legionari sau naziști
Cum nici svastica nu avea, la un 1927, fiind banal semn electoral al ligii profesorului (de extremă dreapta, altminteri) A.C. Cuza.
.
În ultima imagine, F. Ștefănescu alături de N Baticu și soția acestuia, prin 1982.

PS2
Acum văd niște notați despre Bubi Schefler, al treilea component al echipei care a suit în premieră vîrful Picătura, în 1934.
Era cumnat cu Ștefănescu, mai exact soț al surorii nevestei.
(Unchiul lui Schefler, carol parcă, este cel care închiriază restaurantul Căminului Alpin Bușteni, imediat după construcție).
După război a fost luat (ca etnic german) în Rusia, în lagăr.
Acolo s-a aflat și mai-mare, peste internați, fapt pentru care și-a atras antipatii. Prin urmare, revenit în Brașov, nu ținea să umble chiar la vedere.


În foile din imagini notam în fugă, în timp ce gazda (ne vedeam în casa-i de pe Calea Prahovei 29) vorbea.
Mare figură!
Din specia Alexandru Beldie.
Nea Nae Baticu era o idee mai serios, chit se afla mare plăcere să caști gura la dînsul...

sâmbătă, 10 noiembrie 2018

„Dacă vrei să-ți placă ceva, privește-l de departe...”

„Dacă vrei să-ți placă ceva, privește-l de departe. Dacă vrei să-l cunoști, uită-te de aproape...”

Mă laud deseori cu oarecare mintoșenie, dar există putirințe ale minții care mi se refuză. De pildă, să fiu entuziasmat de zisele unui compatriot de la (generic spunînd) 1918.
Privesc de pildă spre rîndurile cu care Nestor Urechia își încheie lucrarea „În Bucegi”.
„Sunteţi româneşti o Carpaţi! la nord şi la sud, la răsărit şi la apus…Pe plaiurile voastre înnalte şi în văile voastre adânci îi primiţi pe ciobanii români, acele fiinţe rătăcitoare, care, de sute de veacuri, din Tisa până-n Pind, au purtat facla Românismului, a cărei flacără se împuţina adesea, dar nu se stinse nici odată; în codrii dela poalele şi din văile voastre aţi adăpostit
vremelnic pe nefericiţii scoborâtori ai legionarilor romani, fugind de cruzimele muscăleşti, de jafurile turceşti, de împilările domnilor şi boerilor. Carpaţi binefăcători, numele vostru este simbol de milostivire, de blândeţe, de dragoste pentru poporul, cu sânge nobil, care v-a ales.Cele din urmă ale voastre pripoare, pasurile voastre, au fost, prin vremuri, pângărite de ordiile barbare, năpustite dela răsărit, lacome de măceluri şi grozăvii.Voi aţi auzit răgetele Başibuzucilor, şuerăturile năgăicilor căzăceşti, tropăiturile mongolilor sălbateci, neomenoşi şi înfumuraţi. Şi totuşi aţi rămas curaţi şi senini, o! Carpaţi şi sunteţi măreţi şi puternici ca şi Românismul, ce izvorăşte din trupul vostru, trece peste prăpăstiile voastre, străbate muscelele voastre şi se răspândeşte în unde luminoase, în câmpie, până la Tisa, până la Dunăre, până la Nistru.Aquila plutitoare în văzduh, deasupra plaiurilor voastre înnalte, poate deosebi, cu ochii ei pătrunzători, mişcarea spornică a cosaşului, culegând iarba aromatică a muncelelor şi podişurilor, iar în şesul transilvanic şi dunărean şi pe dealurile moldoveneşti ea zăreşte pasul socotit al secerătorului neobosit.Cosaşul acesta, secerătorul acesta, sunt fiii voştri, nobili Carpaţi! Ei sunt Românismul care stăruie în Dacia de secole, şi secole nu-l vor clinti din ţara lui.”
La chestiune, eu unul privesc neîncrezător spre oamenii siguri nu doar c-au identificat caracteristicile prezentului, dar și cum va fi viitorul.
Tusea aducînd junghiul, Doamne-feri a declara că parcă, și nițeluș numai, nu ești de acord vreo afirmație a unui așa autor...

Simt acolo beție, care face lumea după cum îți pică ție bine.
Acel picat de bine e unul strîns legat de interesele, de comandamentele mega-grupului din care faci parte.
Și anume Statul.
Care stat, altminteri, e alcătuit din oameni. Convinși că le va fi mai bine pe drumul ales de dînșii, decît pe altul.
PS
M-a mirat tipul de desene cu care Nestor U. își decorează cărțile. Teribil de infantile (el fiind altminteri inginer de drumuri și poduri).
Hai să zicem că unele-s ale fiicei Aimee Urechia, dar și ale consacratului Ary Murnu îmi par a ține de grădiniță...





Gheorghe Țițeica (1873-1939)

De bine ce-a mers prietenul Cristi Cuțurescu recent pe Valea Țapului, iar în paralel subsemnatul buchisește un pic în arhive net legate de familia Țițeica.
Înfățișarea profesorului Gh. Țițeica de pe timbrul alăturat este mai mult decît academică, dar este același om care, în 1921-22 bîjbîia prin Caraiman, în căutarea (necunoscutei lor) Portițe...
I se aflau alături cei doi fii adolescenți, Radu și Șerban.

Tot împreună, însă de data aceasta profesorul fiind trecut de 60 ani, suie în 1938 Valea Țapului, din Coștila (Bucegi).
Unul dintre amicii grupului, Ion Cantuniari, povestea că bătrînul Țițeica se afla om domol în turele montane, ajutîndu-se pe poteci de un baston nepretențios.
Îl avea și pe văi de abrupt, la săritori acesta fiind aruncat deasupra obstacolului...
.
PS
Informația parcurgerii Văii Țapului o am din volumul Călătorie prin vreme, de Valentin. Borda, 1979.
Am tratat-o cu oarece prudență, între altele datorită faptul că profesorul avea totuși 65 ani atunci, iar peste puține luni avea să moară, dar foarte probabil ca Borda să fi avut informația de la fiul Radu Țițeica.
Imaginea din Valea Țapului este de dată relativ recentă.
Îmi pare bine că, îmbătrînind, nu-mi bag unghia-n gît, că nu mai pot merge prin acele locuri nemaipomenite (de rai la pătrat)!
Foto: Gheorghe Păuna.
.
Că veni vorba de rai terestru, sîmbătă am avut cinci minute de fericire. Ațipisem la soare, în iarba parcului bucureștean Izvor. La trezire fură cîteva minute de simit nemaipomenit. Totul, sub o lumină a soarelui ce părea să domine totul.
Cred că m-am mirat, de respectivul sentiment. Altminteri, nu m-am rugat de el (atunci) să rămînă, nici nu mă uit strîmb la nuanțele de cenușiu ce-au revenit de-atunci la putere.

Iar în ce privește ideea de fericire, nu aș glosa înalt pe seama ei, precum fac semenii mai deștepți ca mine.
La o adică nu știu dacă altădată foarte-simțitul-bine se afla ca azi (de pildă la vremea îndrăgostirilor adolescentine). ori că acela care mă va mai blagoslovi cîndva va fi pe calapodul celui gustat în we trecut, în maidanul Izvorului.
PS
În context, și umblînd pe pajiștea în cauză, meditam că erau două mari dereglări, să le spun istorice. Mai exact, înaintașii interbelici (din asociația montană X) suiau exact în locul unde mă aflam un deal, pe care altminteri l-am apucat și eu.. Care fu ras de d. Ceaușescu, pentru a-și materializa ideile edilitare.

Sfinxul Bucegilor. A te cocoța pe el.

Destui revoltați că vreun seamăn urcă (deși nu-i permis) pe Sfinxul Bucegilor. În paralel, am descoperit că la un 1900 se cocoțau și alții acolo, dar nu arată nimeni obrazul legat de dînșii.
Iar de aici mă întreb.
Ce ni-i mai deranjant, în cazul acelui suiș ilegal azi... Că dumnealor încalcă interdicții (în vreme ce noi n-avem curaj s-o facem)? Ori că tocesc acea formațiune naturală, să zicem cu doi milimetri pe an (toți neserioșii cu pricina)?
În cazul ultimei situații, aș întreba care e problema că se diminuează acela.

Nu, nu-s ticălos (adică voitor a fi distrusă natura) întrebînd asta, ci ticălos la pătat. Și anume curios ce altele din noi debușăm pe acea cale, că se distruge Sfinxul.

Uman, again

„Colții Gălbenelelor cer a fi fotografiați, frumusețea lor nu te lasă să treci fără să ii admiri.”

Mereu cînd văd așa stil de scrise am sentimentul că ele privesc oameni care nu merg pe-acolo. Ori nu se uită către munții Neamțului etc.
(faptul că pînă și un R. Messner practică stilul nu mă-ntoarnă din opinie...)

Probabil mi-i un defect, că nu posed acea glandă - tare folositoare probabil între oameni... În paralel, priveam deunăzi la un afiș publicitar, cu o ținută indiscutabil falsă a celui pozat acolo. Asemenea atitudini unesc mai lesne oameni decît naturalețea (fie și neagresivă fizic) proprie individului...

PS
E de cercetat dacă există vreo groază - a omului normal/majoritar - de... a nu fi în grup.
La fel de mare cu a subsemnatului, de a fi într-un grup...

Capete încoronate - iar de la ele, relaționare cu Muntele...

Am pe undeva un schimb de opinii cu privire la opera reginei Elisabeta.
Cu așa ocazie îmi merge mintea la una dintre preferatele suveranei, și anume scriitoarea Bucura Dumbravă.

  



Care scrie una-alta în jurul anului 1900, între care Cartea munților.


Admit din star că multă lume nu judecă asemenea mie. Și indic aici nu neapărat pe-aceia care dau link entuziasmați la vreun op, chit că nu l-au citit. Pur și simplu există mulți semeni care gustă încîntați stilul respectivei.
Mie unuia, și în context putînd fi acuzat de multe, mi se pare demodat, scrisul Bucurei. La o adică, nici nu e de mirare, iar asta din cel puțin două motive.
Lumea nu mai e ca atunci. Iar totodată a declara fresh ideile Bucurei ar însemna să - pe cale matematică - să spun de condeiele venind după ea (inclusiv cele de azi) că sînt mai/extraordinar etc. de moderne.

 

La chestiune, mie mi-a plăcut scriitura lui Niculae Baticu.
(despre munte scrie și un alt preferat al meu, Radu Țițeica, dar parcă nu are poezia celui dintîi).

Mi s-ar putea spune aici că rîndurile lui Baticu nu-s traversate de mari sentimente.
Se poate, dar - zic eu - prin acel gen autorul în cauză (și cei ca el) nu ține a-și îndepărta vraja interioară, iar totodată incită cititorul a gusta și dînsul tot în bună parte singular.

Nu o dată (cam totdeauna?) rîndurile ditirambice despre natură nu au treabă cu gustatul acesteia. Îmi pare acolo doar o nevoie de relație cu alții, care la rîndu-le procedează la fel: cu vorbe mari, dar superficial.
Sentimentele se petrec într-un compartiment interior care nu prea le are cu vorbele.
Ultimele le pot reproduce, dar deja se află un ce deformat acolo. Pe așa fond, intervine dorința de-a plăcea altuia (om) și/sau șabloanelor sociale.
Și iese..., dar hai să nu dau exemple.

Mi-aduc aminte de zisa cuiva, cum că dragostea, simțitul bine etc sînt lucruri pe care ești tentat să le ții doar pentru tine.
Ne pălesc însă diferite nevoi, din categoria estompării de angoase, datorită cărora fugim din acel simțit-doar-pentru-noi, respectiv căutăm contactul cu semenii, pe calea genului de relație ce-am văzut a avea succes între ei.


PS
„Aceasta postare este inclusa in ciclul "Sa apreciem valorile si oamenii care au facut ceva pentru Romania de-a lungul timpului".
Astazi am distinsa onoare, privilegiu si bucurie sa v-o prezint pe Elisabeta de Neuwied, alias "Carmen Sylva" sau mai bine zis Regina Elisabeta a Romaniei, asa cum este cunoscuta de noi toti, un om deosebit ce a marcat o foaie importanta in istoria acestui neam.”


La așa gen de zise, matale ești pus la zid, că nu accepți pe nemestecate afirmațiile cu pricina, solicitînd în paralel explicații - care e foaia importantă pentru acest neam...

În paralel înțeleg perfect că majoritatea compatrioților / oamenilor se simte bine în preajma acelui gen de vorbe. Ele îți conferă valoare. Faci un Dumnezeu, apoi pozezi - celorlalți semeni - a-l sluji,
A-i fi apropiat dacă nu chiar demiurg, după cum modelezi via cuvinte realitatea...

vineri, 9 noiembrie 2018

Alexandru Ghica (1902-1964)

/.../
Înainte de WWI, există date despre localnici, care porneau cu pușca în spate după capre negre.
După 1918, îndeletnicirea e preluată și de amorul artei, de către orășeni îndestulați.

Cunoșteam că, în septembrie 1925, cînd urcă valea Coștilei, frații Țițeica întîlnesc în punctul La Lespezi ai Văii Mălinului un grup de vînători. Foarte probabil ca unii dintre ei să fi fost localnici, care serveau drept călăuze unor orășeni - zic asta avînd în vedere priceperea lui Ghica asupra terenului.

Se poate să se fi cunoscut - Țițeicii și Ghica, doar fugar.
Peste aproape trei ani însă, Radu Țițeica scrie de la Paris fratelui său, Șerban, că l-a întîlnit pe Ghica.
Am mai reprodus fragmentul aferent din scrisoarea lui R.Ț: datată 2 februarie 1929 (facsimil, la PS, mai jos). De data asta am căutat o fotografie a lui Ghica, despre care deja știam că este matematicianul care nu a avut probleme cu regimul comunist, spre deosebire de omonimul său legionar.
Găsind așa o imagine, am avut probleme în a o declara ok, în sensul că R. Țițeica, într-un pasaj pe care am evitat a-l reproduce, îl numește pe acela „Țiganul Ghica”. De două ori chiar,
Or imaginea lui Ghica arată un ins deschis la ten...


Nu cumva greșesc, mi-am spus, punînd semnul egal între matematician și vînătorul prin Bucegi? Căutările pe net însă au indicat că Al. Ghica a obținut doctorat în matematici la Sorbona, în 1929. Iar din acest punct ceața s-a risipit.
Cu același prilej, am realizat că cel descifrat (în scrisoare) drept Seiescu se prea poate să fie Sergescu, Petre, om cu carieră în matematici.
Este drept că el este ceva mai mare de ani, dar în același timp „a fost motorul colaborării internaționale în domeniul istoriei științelor și, în particular, al colaborării franco-române. A primit chiar, la un moment dat, Legiunea de onoare.

Legat de afirmațiile lui Ghica, despre locuri în abruptul Bucegilor, tocmai pentru că în sine se află entuziasmante le tratez și cu prudență.
Văd în textul lui R. Țițeica semnale favorabile vînătorului matematician. De pildă nu se jenează să spună că în locul cutare nu a fost. În același timp, consultă asiduu harta abruptului, apărută cu circa doi ani în urmă, sub semnătura lui R. Țițeica,
Rezumînd alte informații existente, Ghica pare să fi fost un vînător împătimit. În sensul că nu ezita să încalce terenul arondat pentru vînătoare (ceea ce-l ducea la clinciuri cu alt ne-dus la biserică probabil, Costache Păduraru).În același timp, afectat de faptul că Grigore Pescaru, cabanierul de la Casa Peștera, bracona în zona unde Ghica avea permis de vînătoare, s-a reclamat, fapt ce pare că a dus la demiterea aceluia, de către conducerea Turing-Clubului României, de la cabană.
PS
“Eram cu Popovici la Seiescu [...] Bate cineva la uşă [...] şi intră un oarecare Călugăreanu [...] şi cu [...] Ghica [...] «Noi ne-am mai întîlnit o dată». Zice: «La vreun curs desigur». Zic: «Ba deloc, ia ghici unde». După ce mi-a spus că-şi dă limba pisicii, îi zic: «În poiana Mălin». A ridicat braţele spre cer şi şi-a adus aminte [...] Îmi spune: «Ştii că umblă mulţi turişti acum prin colţi» Zic: «Aş». Zice: «Ba da, că eram astă vară pe brîul cel mare la hotarul Mălinului, şi spre Gălbenele erau 4 inşi care zbierau la mine, şi i-am înjurat, că nu-mi place să zbiere pe munte (pentru că, în principal, îi goneau caprele... n.n.)»;. Zic eu: «Păi noi eram, iarăşi». Tot iarăşi a ridicat braţele spre cer [...] După masă seara ne-am întîlnit iarăşi din întîmplare şi am început să discutăm [...] de la Sorbona [...] ne-am dus cu perpedesul pînă la Étoile şi înapoi, cam 12 km. de drum şi în fine mi-a spus o groază de lucruri [...]
Zice că brîul de mijloc al Coştilei se face tot, însă chiar pe firul Văii Urzicii, suind niţel şi coborînd iară. Eu e drept, cînd am fost cu tata (se pare că e vorba de excursia din 28 august 1928, cînd s-a mers şi pe Brîul de Sus al Coştilei, n.n.) am văzut că la nivel nu merge, dar n-am avut timp să aprofundez chestia [...]
A coborît blidul (Uriaşilor, n.n.) de la brîul mare în Valea Albă.
Cunoaşte Brîul Subţire al Clăii, căruia îi zice Brîul lui Răducu [...] şi pe cel superior pe care am fost noi şi căruia îi zice brîul Subţire [...]
A făcut Vîlcelul Mortului, care nume îl bîrfeşte. S-a suit şi zice că foarte uşor în Gălbinări: unde pe Munticelu poteca o ia spre stînga ca să meargă la Verdeaţă, e o oagă pînă sus, care trece pe la ruinele casei lui Mack şi suie piciorul cel f. frumos al Coştilei, de unde un brîneag pe stînga intră în Gălbinări.
N-a făcut valea Coştilei, a făcut Gălbenelele [...]
Cunoaşte valea Ţapului şi brîul cu jnepeni din V. Ţapului pînă în fundul văii Urzicii (Toate numirile le are din harta din Anuarul T.C.R. pe care o consultă asiduu) [...] Cunoaşte brîul de sus al Dinţilor precum şi brîul de mijloc, dar numai spre Valea Cerbului.[...] Brîul de sus îl ştie complet pînă în Valea Adîncă, după cum cunoaşte obuzul.
Pare-se că fundul, de sus, al văii Bucşoiului se numeşte «Cununa Bucşoiului» [...] A făcut iarna, ianuarie şi februarie, Gaura, Brîul Mare al Morarului, care e mai bun pe dos, decît la fîntîniţă unde îngheaţă, brîul mare al Coştilei, despre care spune că e foarte uşor la sîrmă (cablul lui Tunaru, n.n.), căci e plin Mălinul şi greu uneori, alteori f. uşor, căci e plină valea, în V. Urzicii, a coborît Mălinul şi V. Albă iarna. Spune că este extrem de periculos prin aprilie în V. Cerbului, căci pe toată faţa Morarului cad avalanşe formidabile, o dată a trebuit să fugă în Pripon căci avalanşele acopereau valea cu 5-20 m. grosime zăpadă astupînd totul şi rupînd pomi şi bolovani.
În rezumat se pricepe binişor, mai puţin totuşi ca noi, de ex., în V. Coştilelor, V. Seacă a Coştilei; V. Colţilor nu o ştie, pe a Urzicii foarte puţin. Prin Caraiman iarăşi nu e extrem de doctor. E tare în Bucşoiu şi Mălăieşti.”

La vîrsta a treia

La vîrsta a treia, mîine ne e mai frică a privi în oglindă, decît azi...
„Asta e valabil și la ăia care practică simulacrul de psihanaliză?”

Și la ei.

Că veni vorba, de plăcerile vîrstei ultime, una din cele două rute pedestre spre job mă duce pe lîngă Biserica bucureșteană Amzei. Și pe lîngă un trotuar legat de care o scenă nu-mi iese din ochi, chit că trecură cîteva decenii de atunci (sau poate tocmai de aceea, senecții amintindu-ți mai. iute așa ceva, decît alea de-acum zece minute).
Eram cu nea Baticu și i-am arătat vizavi un cogener al dînsului (e foarte posibil să nu-l fi știut decît din auzite, în vreme ce eu avusesem șansa de-ai trece pragul). Erau puțini ani între însoțitorul meu și cel spre care priveam, dar ultimul căpătase deja un mers ca de marionetă, la ai săi 78 ani. (nea Nae s-a ținut verde în ale încheieturilor și dincolo de 85 ani).
La care d. Baticu, cu o fizionomie pe care i-o revăd și azi, purcede la observație aproximativ astfel: [„Ce face trecerea anilor din noi...”] O spunea deloc prăpăstios, ci mai degrabă înțelept-amuzat.

Lăudîndu-mi singur marfa, spun în continuare că-i simplu a rîde în epoca (existenței) hărăzită de natură pentru așa ceva. Mai complicat e ulterior.

**


Fără îndoială, și-n ton cu Eclesiarhul glăsuind (respectivul avea o vorbă despre deșertăciune, cum că totul e-așa ceva, prin jur...), rămîne după noi exact praful de pe tobă. Să zicem după 50 ani.
Că veni vorba, unul dintre lăudătorii înaintașilor cei puri de prin imagini nu meditează cum le-or sta oasele, la loc cu verdeață, după un veac...
Dar.
Mă uit că nea Baticu are șansă a vorbi de dumnealui cineva (poate și deloc din topor) după 20 ani. La alții, elogiatorii - după un efort precum broșura ”Emilian Cristea - In memorian”, 1983 - au făcut fîs. Alții nu avură parte decît de ferpare mititele, să zicem Nicolae Bogdan (1858-1922), deși eu spun că meritau mai mult...

PS
Aș minți ascunzînd că se află și excepții, la situația deplînsă mai sus. Am în vedere cultul (napocanilor dlui Mititeanu) spre Cuxi Șerban. 
Rămîne de văzut însă cît va supravieșui acea construcție, după omeneasca retragere a inițiatorului.  Este perfect adevărat că ultima caracteristică poate privi și ducerea mea, cîndva, întru rememorările spre Niculae Baticu... 
Va rămîne, foarte probabil, ca-n zisa din Eclesiarh de care vă spuneam inițial.

Cineva relua o vorbă a unui (altminteri) mare alpinist german.

Cineva relua ieri o vorbă a unui (altminteri) mare alpinist german. Reinhold pe numele-i mic.
Dar care, mie unuia, îmi părea dintre cele pentru neștiutorii de munte. Dar care, la o adică, reprezintă marea masă dintre cumpărătorii unei cărți.

În paralel, priveam la relatarea unei ture pe Acele Morarului.
Nu spun că îndeletnicirea de care voi spune-i obligatorie, dar nu simțeam minim interes acolo, de-a ieși din ceea ce era bătut. Iar totodată știut / cu faimă în lume (a noastră, și cea montană).

Un alt extras mă trimite azi la tipul uman comme il le faut. Cum trebuie. Și care, cu netrebnicie zis, se află un pic oaie... Neieșind din grup și voitor de limbaj simplu...
„Versantul nordic al Morarului contrastează puternic cu zone din jur, fiind de-o sălbăticie rară. Brăzdat de văi aparent verticale și inaccesibile, încununat de vestitele Ace, aici este terenul caprelor negre, singurele care s-au făcut stăpâni deplini peste abrupt. Te invit să-i descoperi secretele, pe poteci alpine prin văi de abrupt și cele mai frumoase brâuri ale Bucegilor.”
Aici puteți comenta liniștiți că ce caracter prost dețin (pot da oricînd detalii, n-am multă jenă).  Dar tot spun că e în așa scrise un fel de cocoon, de vrajă frumoasă, care refuză însă contactul cu acel loc, cu acea situație de viață.
Poți merge pe-acolo, condus de altul mai ales, și să răspunzi peste ani:  „Nu mai știu exact... M-au dus unii...De-asta-mi arde mie acum?!”
Păi, zi-ne și nouă cum fu...
„Nu mai pot... C-am îmbătrînit”


Existînd și răspunsul:
„Zda măsii!! Patimă, bre, nu alta! Îi visez de trei ori pă zi, să moară mama!
... Cînd punem d-o Rîpă-a Zăpezii, coane?!””



N

Filme.

(scrisă în vară)

Nu sînt fan al ecranizărilor cinematografice
Care se află inevitabil subiective, tragînd subiectul ales pe gustul publicului în vremea căruia sînt realizate. Dar măcar via imaginație caut să-mi închipui cum vor fi arătat participanții la prima tură cunoscută pe Acele Morarului, cea relatată de scriitoarea Bucura Dumbravă.
Cum vor fi pus cei patru la cale acel drum, in Sinaia unde vor fi locuit estival. Bucura, Teodor Rosetti-Solescu, frații Vătămanu (vorba lui nea Baticu, "maiorul și doctorul"...).

Că să vedeți cu ce-și bat unii capul, in metrou!

PS
Faină zisa unui bărbat, din grupul ajuns pe Acul Mare:
"N-am murit eu la Cireșoaia (in recent încheiatul război, n. M.O.), probabil n-o să-mi las oasele nici pe Morar.. "

Se vorbește mult de dragostea pentru munte.

Se vorbește mult de dragostea pentru munte.
Prin definiție, simt eu, lucrurile sînt tratate acolo prin ceea ce aș numi 'cheie socială'. Adică după cum am învățat că trebuie să vorbim despre iubire (bașca faptul că e de premiu cu coroniță, a trata acel subiect).

Mie unuia mi se pare ceva mai frust pe-acolo...  Mai exact ca la interesul pentru o persoană de sex opus. Tendința este de a te opri doar la acea persoană, în dauna altora, iar în paralel - după cum zicea o carte - te strădui s-o scoți de pe piața altora.  Să o ții numai pentru tine (îndepărtînd alți curtezani de el/ea)
Teoretic, sună aiurea ce zic, dar așa stau lucrurile în natura.   Iar ultima ni-i la bază.
Aici, bineînțeles, îmi puteți reproșa că tocmai eu - care pun altora primitivul la zid - vorbesc precum mai sus. Însă doar punctam un lucru.  Iar totodată las pe alții a iubi coclaurii pe stilul - declamativ - consacrat (și de care aceria se jenează, dacă le soliciți detalii...)

PS

Aș minți s-ascund că asemenea idee mi-a venit tocmai pe cînd mă miram, ce mi-o fi venit a lăsa baltă atîtea zone de prin Bucegi, și-a trece mai des prin Urzica superioară.

Pe-acolo trece mai puțină lume...
Iar totodată nu-i excesiv depărtată de Bușteni (eu aflîndu-mă totuși leneș...).

O tură din acest an, pe munte

.. mi-a redus gîndul spre o scenă de film. Unde un personaj declară că nu se (mai) recunoaște, în tînărul de altădată.

Nu văd lucrurile chiar atît de dramatic (pe cît le vedea Red / Morgan Freeman), însă realmente mă simt alt om, decît cel care pășea întîia oară pe Urzica superioară (Coștila, Bucegi). Și, este drept că văzut doar prin actuala lentilă a minții, locurile par să se fi schimbat (admit, că nu în bine/ușor). De pildă traversarea ce ocolește săritoarea de deasupra Brîului Mare.
Situația duce cu gîndul la alt moment cultural, și anume la Jean Valjean, ce la un moment dat ridică pe umeri o căruță, iar după niște ani se străduie în van de lucruri mult mai simple...
Mda... Lucrurile neplăcute…
Într-adevăr, relațiile între oameni nu se înjgheabă prin așa ceva, dar cred că neplăcutele vieții se află ceva fascinant. Dacă (poți, să) nu fugi de ele.

Că veni vorba, întîia oară în pomenita zonă l-am avut alături pe Marius Sevac. Ne-am reîntîlnit în tren ieri. E de-a dreptul nostim, că eu mi-amintesc unele de prin turele comune de altădată, iar el altele. „Cum, chiar așa a fost..?” „Să mor c-așa a fost!”

miercuri, 7 noiembrie 2018

Tramvaiul 26...

Discuție pe net.



Cristian Bulfon:

"Linia 26, din 1956 si pana in 1965 a avut urmatorul traseu:
Laborator - Sos Mihai Bravu - Sos Stefan cel Mare - Bd Ilie Pintilie - Sevastopol - str Gh Polizu - Gara de Nord, cu intoarcere prin Cal Grivitei - Sos N TItulescu - Dr. Sergiu.
Ca urmare a exproprierilor efectuate spre Dambovita si Vacaresti, a prins contur realizarea unui inel de circulatie prin prelungirea soselei Mihai Bravu pana la Abator. Acest lucru a fost realizat in perioada 1963-1966, IN 1965-66, nu stiu exact, capatul de la Laborator (26, 27) a fost desfiintat, linia 27 fiind trimisa in Catelu, iar linia 26 a devenit linie inelara de tramvaie, cu urmatorul traseu, pastrat pana la desfiintare, la sfarsitul anilor 80: (tot in acesta perioada s-a realizat si linia inelara de autobuz 33).

Pta Leul - Sos Panduri - Bd. T. Vladimirescu - Sos Viilor - Cal. Serban Voda - Str. Lanariei - Splaiul Unirii - Sos Mihai Bravu - Sos Stefan cel MAre - Bd. Ilie Pintilie - Clopotarii Vechi - Sevastopol - Str Buzesti - Bd. Dinicu Golescu - Sos Orhideelor - Sos Grozavesti - Pta Leul.
In momentul realizarii liniei pe Calea Vacaresti, linia a fost mutata pe Sos Oltenitei, CAl VAcaresti, apoi traseul de baza.
In ultimi ani ai existentei sale a avut capat la Gara Basarab si la Sura Mare".


Marius Ionescu 
„Acestea nu sunt vagoanele originale... Vagoanele originale aveau patina vremii, iar remorca acestui V56 din prim-plan nici macar nu a fost in circulatie in Bucuresti.... Poate doar EP-ul refacut din spate sa fie cel original, bineinteles, lustruit asa cum nu a circulat niciodata... Pacat ca nu s-au pastrat citeva exemplare originale din Thomson, EP, V56, pentru ca erau utile pentru o documentare a istoriei transporturilor urbane.”

Mircea Ordean Nu știu ce să spun de remorcă, însă „motorul” îmi amintesc a fi fost cel de aici (altminteri, e vorba pe unul pe altă linie, nu 26...)....


Copilării...
În sensul vorbei aruncată amicilor (pe la 11 ani?): „Facem un tur cu 26?”.
Dura o oră și jumătate.
Eu stăteam la Piața Iancului.

Anterior, am venit odată cu mama, din zona Eroilor Revoluției actuali... Auzisem foarte probabil de modificarea traseului lui 26 (adică nu mai întorcea la Laboratorului) și i-am propus să mergem cu 26. Anterior foloseam altă variantă către și din Șos. Giurgiului...
Știu că am avut un sentiment aparte, cînd tramvaiul a luat-o aproape pe arătură (în sensul că linia se afla în cîmp, de-a dreptul) - mă refer la segmentul dintre Abator/Splaiul Unirii și fostul capăt.
Aparte, dar ca străbătînd o uliță de case în sat era porțiunea imediat după fostul capăt.

Apoi, orașul s-a extins, devenind ce este azi, între Calea Vitan și Dîmbovița.
Totul curge...

PS

Fleacuri.
Nu mai țin minte exact care era denumirea din primii ani de existență ai inelarului 26, a stației dintre Calea Vitan și Splaiul Unirii... Parcă Vîntului. Și devenită ulterior Peneș Curcanul.
Era cîmp. și-o plăcută de stație ITB cu numele respectivă, prinsă de stîlpul ce susținea firul electric.
Adică nu exista vreun refugiu, parcă nici stradă (demnă de acest nume) în laterale.

PS2
Marius Ionescu Pe linia 26 am fost uluit cind int-o dimineata (pe la ora 4, cred ca era prin 1976) trebuia sa ma duc la Gara din Mihai Bravu. A venit un 26 dintr-un singur vagon (Tatra_ care pur si simplu a zburat pe linie. De la Dristor la Gara de Nord am facut 10 minute...
Mircea Ordean Domnule Marius, am cunoscut și alt fenomen. Se petrecea în 1972-73.
Linia de noapte avea tot numărul 26, atîta doar că funcționau alte vagoane (nu știu cum le zice acelora vechi-vechi. cu un singur far, mare, în față).
Dimineața, ele (pentru a diminua aglomerația intratului în fabrici) treceau pe alte linii. De pildă 24, mai exact linia care ducea spre Republica.

Încep cu o erată.Adică semnalizarea unei greșeli, din textul propriu-zis al postării.
Întrucît m-am rablagit / ramolit, am uitat că am scris despre o parte a subiectului și acum doi ani.Aș fi renunțat la material dacă el nu s-ar fi aflat deja îmbinat cu informații care poate nu-s de dat la gunoi...
Una dintre micile-mi obsesii, în tratarea perioadei interbelice a turism-alpinismului românesc a fost asupra modului în care oamenii de care am aflat aveau să descurce în perioada comunistă.
Ultima reprezentînd un ev în care mare parte a lumii bune anterioare (din care s-au recrutat cu precădere montaniarzii) a avut mult de suferit.
.
Mereu mi-a stat în minte, de pildă, ce l-ar fi așteptat pe-un Nicu Comănescu, dacă n-ar fi căzut victimă avalanșei din 15 martie 1936...
Eventual și pe Gică Rafail, cel dus în Hornurile Văii Seci, cu șase ani mai devreme.
.
Răsfoind astăzi o filă de istorie a lui Marian Anghel, m-am oprit asupra lui Alexandru Vătămanu, cel care alături de doctorul Nicolae Vătămanu (frați, oare?) s-au aflat însoțitori ai Bucurei Dumbravă în tura condusă de Teodor Rosetti Solescu pe Acum Mare al Morarului (aprox. 1920).

În articolul lui Marian se spune...:
„După al doilea război mondial, maiorul devenit general Alexandru Vătămanu şi alţi militari, „au murit în chinuri groaznice, bătrâni, orbi, bolnavi de plămâni, anchilozaţi, bătuţi crunt, scuipaţi şi batjocoriţi…” în închisoarea Aiud, în 1951… (pagini romanesti.com)”
Mărturisesc a fi strîmbat din nas la stilul relatării citate (și pe care Marian nu-l amendează, deși chiar N.Baticu îndemna a trata cu prudență orice informație...), dar nu am avut motive să îi contest afirmațiile.
Curiozitatea a făcut să verific însă fișa de deținut politic a lui N.V. și am descoperit întrucîtva alte lucruri, în ea. Mai exact generalul Vătămanu e arestat în 1960, pentru a fi eliberat în 1964.


Imagine a doctorului Nicolae Vătămanu, ce pare să fi traversat mai puțin dramatic perioada comunistă:


 
Dacă tot am ajuns pe acel site al IICCMER, am verificat dacă există acolo un nume. Și anume al lui Matei Dănățoiu.
Există.
Și el arestat în valul din 1959-60.
.
Despre el pomenește N. Baticu, în Amintiri... Cu ocazia primului drum pe munte al autorului (final de iunie 1929), întîlnește la Cantonul Schiel un om lipsit de conștiință, pe care îngrijitorul adăpostului și un alt turist se străduiau să-l readucă la viață (stătuse peste noapte multe ore temperatură scăzută).
Baticu va afla ulterior că insul și-a revenit. Era un elvețian, angajat la o bancă din București. Despre însoțitorul său în noaptea cu probleme, Baticu a aflat ulterior (probabil după 1964) de la Alex Beldie că se numea Matei Dănățoiu.
.
În 1985, cînd N.B. a îndemnat pe subsemnatul să facă (și el) cercetări legate de istorie, am intrat în contact cu montaniarzi veterani. Deseori mă ajuta nea Baticu cu numărul lor de telefon, pentru ca ulterior, primit de aceia, să îi întreb de cogeneri în viață și care ar fi putut fi contactați (uneori mă uitam pur și simplu prin așa-numita carte de telefoane a vremii, dar mărturisesc a nu fi avut mare succes pe acea cale).
Nu mai țin minte dacă Baticu, ori Radu Țițeica mi-au dat numărul dlui Dănățoiu.
Care, contactat de mine, a acceptat să ne vedem.

Surprinzător, și excepție printre ceilalți contactați de mine, a dorit să ne vedem la mine acasă.
Nu mai țin mine dacă ne-am văzut o dată sau de două ori. Mare lucru nu mi-a spus, din trecutul montan, dar am sesizat un fel de mefiență. Nu eram foarte experimentat, dar am intuit temeri de-a nu fi (eu) vreun om al stăpînirii comuniste, cu gînduri ascunse.
Așa a și fost...:


Altminteri, nu se afla toxic, poate doar o idee zdruncinat, în condițiile în care se ținea bine fizic, respectiv era un om îngrijit (dacă nu de-a dreptul un ponderat dandy al vîrstei respective).
A rămas să ne mai vedem, dar nu l-am mai întîlnit. Simt că nu a fost vorba de rea voință. Poate chiar nici de vreun deces.
Fișa discuției pe care am avut-o cu dînsul nefiindu-mi acum la îndemînă, o voi reproduce cu un proxim prilej.
Locuia într-o așa-numită intrare, pornind din Bd. (bucureștean) Dacia, nu departe de Calea Moșilor.
.
Cam la scurtă vreme a reapărut pe Degetul Morarului caietul de însemnări plasat acolo în 1930 (v. PS). Pe prima lui filă am văzut că fusese lăsat acolo de doi oameni, pe nume Paul B
üchler și Matei Dănățoiu
Primul este aproape cert a se fi aflat cel cu probleme, la Cantonul Schiel.
Cum notam la vremea aceea, e posibil ca gestul lor să fi fost inspirat de cum se proceda în Alpi, și pe care elvețianul e posibil să fi călcat, luînd exemplul acelor buchgipfel (sper să nu greșesc termenul).
Incidentul cu hipotermia, de la Cantonul Schiel, nu i-am împiedicat pe cei doi să meargă pe munte, ba și să purceadă la instalarea acelui caiet, gest oarecum de avangardă.
Momentul se petrece la un an după ce Cîrlig Stoenescu fixase pe acul vecin o cruce.
PS
Caietul din 1930 fusese luat acasă de cineva, pe la 1979-80.
Ceva asemănător a procedat și subsemnatul, la 1990 (exact caietul din 1930, căruia îi fuseseră adăugate filele din perioada în care lipsise), iar peste zece ani pe acela care îl înlocuise. În ambele cazuri am procedat cum am făcut-o din cauza pericolului de distrugere, întrucît pătrundea apa în bidonul în care era păstrat inscrisul (ele aflîndu-se actualmente în biblioteca de la Căminul Alpin Bușteni).

Reprivesc acum acele file, starea lor, și nu-mi pare rău că le-am luat de pe vîrf. În 2010 a fost însă tărăboi mare, că de ce le-am luat...
E posibil ca dispariția din 1980 să se fi datorat vreunui dor de așa trofee - spun asta pentru că se prezenta bine, ca stare, cînd a revenit.
În același timp, avînd în vedere situația care m-a făcut să iau cele două caiete din acel loc, e foarte posibil ca materialul inițial să nu fi stat vară și iarnă pe acel vîrf. Zic asta și pentru că însemnările lui încetau relativ curînd (raportat la 1930), pentru a fi reluate de la 1970, dacă îmi aduc eu aminte bine.
De unde bănuiala că fusese luat pe la un 1955, pentru ca apoi cineva să-l găsească în lucrurile cuiva și să hotărască a fi readus în vechiul loc.
Sînt ipoteze poate subțiri, din parte-mi, dar nu cred că-s de dat totuși la gunoi...

PS2
Lui N. Vătămanu (poate elev de școală militară la vremea angajării noastre în WWI) e posibil să-i fi aparținut vorba pomenită de Bucura Dumbravă în Cartea munților:
„Pe lîngă bucuria gimnasticii simţeam şi plăcerea să ascult poruncile binechibzuite liniştite ale unui turist iscusit şi de bun gust. Cîteodată nu-l mai vedeam, cînd dispărea după vreun colţ, şi atunci auzeam numai, după un timp: «Înainte!». Iar unul din tovarăşi zise: “Cînd aud acel Înainte, mi se pare că sînt iar la Cireşoaia – doar n-oi fi scăpat acolo cu viaţă ca să-mi las oasele pe Morar."

Ultima oră.
Un search pe net indică și acest link.



Îmi rămîne totodată o mică mirare...
În 1929, Büchler avea 27 ani, iar Dănățoiu - care îl smulge morții albe - 19...