duminică, 28 ianuarie 2018

Mă uit la ultima-mi postare.
Cea cu N-o să mai scriu pe Facebook ori pe blogul personal.

Un om normal ar șterge-o. Cum că nu-l reprezintă. Cum că fu doar o explozie la un moment dar, or așa ceva se află scuzabilă, mai ales cînd nu ne solidarizăm ulterior cu ea.

Parcă n-aș da-o, totuși, la coș.

Asta e.
Unii (sau toți?) sînt făcuți din bucăți.
Odată e una la microfonul persoanei, odată alta.

Nu-i plăcut s-admiți alți (nici pentru tine orator, nici pentru cei avînd ghinionul să te lectureze).
Dar așa stau lucrurile.






luni, 22 ianuarie 2018

Valuri. Duceri ale vieții...

După mai multe tentative (de unde s-au ivit ele, se poate discuta), am izbutit a nu mai scrie pe fila-mi de Facebook (altminteri, firea-mi vehementă se manifestă comentînd la ne-amici).

E interesant că inițial nu mi-a mai ars a scrie pomenitele vehemente, pe fila mea.
Apoi, cu niște poze nemaipomenite (abrupt Bucegi, ale lui Viorel Ungureanu) m-a trecut idee a scrie cît de mult mă pot mișca fiecare bucățică din abruptul Caraimanului.

Am realizat subit, la așa pornire, că aș glosa în vînt despre acele simțiri aproape dramatice (mă refer la acelea din fața computerului, pe teren fiind poate și-mai-și). Pentru că ele ar prinde doar la un alt împătimit al lor.
Or, pînă acuma n-am întîlnit așa ceva, ori măcar cît de cît apropiat tipicului subsemnatului.

Așa că n-am mai scris.


  


Nici pe Facebook, nici (din motivele arătate) aici, pe blog.
.
Iar de la ăst stadiu ajung la o părere.
Totuși scriem, vorbim în publică și din speranță (poate cu roade!) că vom primi un ceva din partea țintei - adică a celor care pare-i sperăm s-ajungă a citi ce-am scris.

Atenție,. simpatie, poate și considerație, dacă nu entuziasm.
Știu că sună urît ce spun, dar e foarte posibil ca numitele să fie nevoie ale sufletului oricui.
Și doar educația făcîndu-le să arate a bau-bau.

Prin urmare, și total nepoliticos aflîndu-mă - cu spiritul acestui post -, e foarte posibil să opresc.
E foarte probabil, de asemenea, să nu fiu interesat (deși ceasul va continua să aducă ce nu aduce anul...) de literatură de sertar ori memorii.

Probabil mi se va fi isprăvit ceea ce-aș numi un drog existențial, cum că dacă ești social și faci totodată frumos, va sosi din cer izbăvirea, de toate neplăcutele existenței.

Altminteri, așa .nouă atitudine nu-i obligatoriu cu-a deveni urs socialmente.
În paralel, a-ți gusta doar cu tine (nu mi-am dorit așa ceva...) plăcerile nu-i obligatoriu să fie lucru nașpa.


Asta e.

PS
Dau s-aleg o imagine a subsemnatului, pentru ilustrare acest post, și mă zăresc cam în toate încruntat plus unde de reproș pe chip.
Ar fi rîsul naibii, ca după abandonul pomenit aici, să răsară alți muguri - mai destinși - pe fața respectivului...

PS2
Legat de poza Caraimanului de care pomeneam, mă uitam că fiecare pătrățică de pe acolo îmi trezește în minte o istorie personală întreagă.
Dar, admit primu,, cine poate fi interesat de acele mărturisiri.

În rest, n-aș fi purces la așa scrise dacă nu le-aș bănui utile vreunora, care nici lor înșile n-au putere a-ți recunoaște stări precum cele de care vorbesc aici.








  




vineri, 12 ianuarie 2018

Oare mai există statui de fotbaliști, în București (eventual, în țară)?

(La întrebarea de mai sus, prietenul Cornel mă informează de una a lui Ion Oblemenco, la Craiova...)





Inevitabil, la vederea lui 'Năsel' (de la nas proeminent...), adică Titus Ozon, mintea mi-a zburat la zisele despre acesta, despre acele locuri bucureștene în general - dintr-o veche carte...
Și anume „I se spune Profesorul”, a altui vrăjitor cu balonul, Gheorghe Constantin (antrenor al echipei naționale, în 1992).



În acel părculeț alături gării bucureștene Obor, mă aflam parcă pe terenul de fotbal al „Uniunii Tricolor”, de altădată...

Și unde antrenorul Fane Cîrjan lua la palme un junior. Asta pentru că mucosul, după ce dăduse trei goluri într-un meci, trecuse la caterincă: driblinguri de amorul artei, mingi printre picioarele adversarilor etc.
La care Titus Ozon, de felu-i sîsîit, replica: „Se-se (adică ”Ce, ce...?”) mai vrei, domnule, nu le-am dat eu toate golurile?! Se mai vrei?...”
„Vreau fotbal, mă! Nu ursăriile tale!”

La așa rememorări, și chit că afară burnița pesimist, m-a luat -- azi dimineață - un zîmbet larg, iar apoi rîsul...

PS1

Foarte probabil ca ideea statuii să fi aparținut fostului primar al sectorului 2, Nicolae Onțanu.

Vezi și:
http://www.bucurestiivechisinoi.ro/…/stadioanele-uitate-al…/



joi, 11 ianuarie 2018

POLITICĂ. Basarabia, un unghi

Paginile reproduse sînt dintr-o carte (altminteri) foarte interesantă: „Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!”.





În pasajul reprodus de mine, autorul se miră de pretenția unor bătrîni basarabeni, care se considerau moldoveni, nu români.
Dacă numai se mira, era ok. Dar adaugă și comentarii nu tocmai onorante, la adresa acelora, bașca săgeata spre Stalin, că a inventat limba moldovenească..
În realitate, lucrurile stau altfel.
.
Basarabia se desparte de cealaltă parte a Moldovei la 1812. Peste niște decenii, moldovenii neajunși sub ruși decid a se unii cu muntenii, formînd 'Principatele Unite', devenite la scurtă vreme 'România'.
Or basarabenii se știau de moldoveni, cum și-au spus statal, pînă în secolul 19, și cosîngenii din dreapta Prutului. Și care au decis/acceptat a-și numi limba drept română.
Basarabenii nu au urmat (fie și datorită rușilor care îi cuceriseră) așa proces, deci au rămas la ce știu: că limba lor e cea moldovenească... Iar țara, Moldova/Moldovă (dacă îmi aduc eu aminte bine, Basarabia este numele purtat inițial de partea sudică/din preajma Dunării a Moldovei dintre Prut și Nistru, apoi denumirea fiind extinsă la întreaga zonă pierdută de noi la 1812.

Oarecum la chestiune...
Și apropo de dragoste țară, plus dor de unit cu Basarabia cea surată și sfîntă.
Am văzut într-un documentar niște soldați români luați prizonieri la Stalingrad. Niște căciuli mari, mițoase (or fi aparținut ținute militare) în cap, și tremurînd ca naiba, plus groaza morții în ochi, la acel 1943.
Zică patrioții ce-or vrea, dar cred că aceia rezonau niet (dacă le-o fi dat, oricum, vreodată prin cap de acele minunății propagandistice) cu vorbele mari despre unirea cu frații ori Cruciada împotriva bolșevismului.
Partea dureroasă este că îi dăm azi înainte cu acele palavre, fără să gîndim la tragedia acelui tip de oameni (cosîngeni!), duși să moară la dracul în praznic, lîngă o Volgă de care nu știuseră anterior nimic...

După cum.
Despre iritarea că ne-au trădat unii la Yalta veți fi auzit.
Dar.
Britanicii luptă de unii singuri împotriva Germaniei, un an în cap, pînă cînd Hitler n-are de lucru și atacă Rusia sovietică.
Ultima se află în situație oarecum asemănătoare, în sensul că în Europa doar ei rezistă colosului nazist, vreme de doi ani (1941-43), pînă la debarcarea anglo-americanilor în Sicilia.
Or, în răstimp, noi nu doar că n-am oferit vreun ajutor, dar luptam și contra lor.
Putem vorbi aici despre dezrobirea Basarabiei, dar din unghiul acelor luptători de unii singuri se prea poate ca lucrurile să se fi văzut altfel, cînd - la Moscova - Churchill i-a întins lui Stalin un șervețel oarecare...

Trec aici peste faptul că grăsunul premier al Albionului, anticomunist vehement, și-ar fi dorit să nu avanseze rușii spre vest (motiv pentru care a vrut ca aliații să debarce nu în Normandia, ci în Balcani). Dar nema putirință a-i opri, pe sovietici!
Așa că a propus socoteala cu pricina, care păstra măcar Mediterana în sfera britanică de influență (asigurînd legătura cu posesiunile Imperiului.din Orientul Mijlociu)

PS
Am sentimentul că hulită divizie Tudor Vladimirescu a fost alcătuită cu precădere dintre cei văzuți prizonieri în iadul de la Stalingrad.

După cum.
E deosebire între a muri de călăi comuniști și a o face în întinsul Rusiei (de groaza Curții marțiale a conaționalilor), în WW2?


Extrase din carte Dan Casassovici


Mircea Casassovici a fost un alpinist din a doua garnitură valorică a Clubului Alpin Român interbelic.
Fiul său, Dan, scrie și despre dînsul într-o carte apărută recent.




Alături de Sorin Tulea (stînga)


La premiera Colțului Mălinului, 1935, al doilea din stînga.



Vezi și:




PS
Observații.
În textul Casassovici întîlnim numele Firică Pascu, ce privește fără îndoială pe sinăianul  Filică Pascu, pionier al umbletului prin abruptul Bucegilor.
Similar, nu Tito Piaz, ci Tita Piaz.