sâmbătă, 26 mai 2018

Demult-demult, am vizitat niște înaintași în ale muntelui...


...
De la care am fotocopiat niște imagini, din activitatea dumnealor.

La vremea cu pricina se lucra cu așa-numitul rolfilm (în aparatul foto), după care scoteai apoi poza cea pe hîrtie.
De pe el, am scos eu imaginile propriu-zise, sau măcar așa mi s-a părut.

Zic ultima vorbă pentru că la un moment dat, posedînd acel amic un scaner mai bun decît aveam eu (2011?), am dat să-mi fie transpuse în digital respectivele filme.
Împrăștiat ca întotdeauna, nu mi-am bătut apoi capul prea mult cu ele. Acum însă, într-o vizionare de rutină, descopăr niște imagini de care eu însumi nu mai țineam minte.
.
Mai exact le văzusem o singură dată, în casa vreunui înaintaș de care pomeneam, și atît. Adică precum nu le-aș fi văzut deloc.
.
Îndrăznesc a vi le expune și domniilor voastre.
Primele dintre ele provin din colecția Titi Ionescu, apoi se trece prin colecțiile Țițeica, Baticu și Beldie.

Dedesubt:
La casa Padina, a lui Serghie Popescu.
În stănga N. Baticu.
Femeia blondă, așezată ceva mai sus, îmi pare a fi Olly Geresch..



În Creasta Pietrii Craiului.
Titi și Lala Ionescu, spre stînga și el deasupra..




Pentru (inerent) mai puțin cunoscători, Titi Ionescu a condus campania de explorări a asociației ADMIR (1938-39) în abruptul Pietrei Craiului, în urma cărora au fost parcurse mai multe drumuri, devenite apoi clasice. E vorba, de pildă, despre Umerii Pietrei Craiului.

Vezi aici, de la p. 271.
https://www.academia.edu/10276470/Sus_la_munte_la_izvor

Același grup.



Titi Ionescu.
Dacă îmi aduc aminte, a trăit între 1908 și 1974.
Soția lui a avut amabilitatea să mă primească în 1986.




Același, în stînga, prin București.
Era funcționar la Uzinele de Gaz și Electricitate. Posibil ca imaginea să fie luată pe bd. Elisabeta din București, vizavi de Cercul Militar.



Mai jos, Titi Ionescu -  în stînga - foarte posibil pe Valea Mălinului din Bucegi (se poate ghici mai bine într-o a doua poză).







































După trecerea Dintelui dintre Colți (Coștila, Bucegi), nu departe de Brîul Mare.



Alte imagini , din setul scanat de Dan Mârza.

Al doilea din stînga, în picioare, Nicolae Butmăloi (cabanier în acel moment la Casa Peștera, a Turing-Clubului României).

Imediat în dreapta lui, cu centură vizibilă, îmi pare a fi doctorul Vasile Steopoe.



Existentă deja pe net, și tot atunci luată:
De la stînga: Ion Cantuniari, N. Butmăloi, Viorica Steopoe, Radu Țițeica, Vasile Steopoe.


Cred că e din colecția dnei Lili Șincan...
Pe vîrful Picătura, după toate aparențele. În stînga Nae Dimitriu, în dreapta Ion Șincan.


Ion Șincan.
Născut parcă 1908, decedat între 1982 și 1985.




În set există și un cadru care circulă deja, pe net:



Altele.
În dreapta Ion Cantuniari.
Foarte probabil ca doamna din dreapta să fie soția lui Costin Nenițescu.



De asemenea:




Radu Țițeica (1905-1987)
Probabil în Poiana Coștilei.



O poză poate de două ori istorică.
Îmi pare a fi de la o tură de răscruce în evoluția alpinismului românesc, și anume aceea de pe Valea Albă, din aprilie 1931.
Răscrucea a constat în faptul că momentele mai tensionate dintr-o tură nu chiar comodă au dus la dispute, grație cărora apoi un Nae Dimitriu a simțit nevoia să-și facă un grup al lui - viitorul Club Alpin Român.


Probabil la Poiana Stînei/Reginei. În stînga, Alex. Beldie (1912-2003).
Poza e luată aprox. în 1935.



La Grindul Pietrei Craiului.
Înțeleg de la știutori ai locurilor că se afla un pic mai jos decît refugiul de azi.




Scrisoare, cu extrase din presă (și comentarii...), ale lui Nae Dimitriu, către prietenul său Radu Țițeica, aflat la Paris.
1931-32.


Un mini-afiș publicitar (interbelic), în colecția Radu Țițeica.



Niculae Baticu, la înhumarea unui cogener (1987).





PS
Amicul (pe nume Dan Mârza) mi-a scanat din greșeală în așa numit flip orizontal.
Cîteva, privind locuri știute mie, le-am sucit la loc, dar e posibil să-mi fi scăpat vreunele. Dacă observați, a fi în oglindă, dați-mi de știre.

Fără îndoială că vremurile s-au schimbat...

Fără îndoială că vremurile s-au schimbat, iar atitudinea celor din imagine poate părea desuetă.
Dar o găsesc cea mai bună metaforă, pentru zbaterile unui Nae Dimitriu și ale ciracilor săi.
(ultima noțiune nu avea caracter peiorativ!)

Adică ale Clubului Alpin Român, cel interbelic.

Fotografia postată de Mircea Ordean.

Dimitriu este al doilea din stînga, la vremea cînd avea șuviță imediat deasupra frunții (pe urmă a mai chelit)...

PS
Indiscutabil, e de retușat un pic, la setul de imagini de care vă spun azi..

Discuție în lumea fotbalului autohton

Discuție în lumea fotbalului autohton, despre propunerea ca eventualul nou stadion din șoseaua Ștefan cel Mare (din București) să poarte numele lui Cornel Dinu (născut 1948 și aflat pînă azi în deplină formă)..
.
I
Fără îndoială, Dinu se află emblematic pentru spiritul Dinamo.
N-ai putea pune altul, din ograda alb-roșie, pe-acel 'post'.
(revin mai jos asupra subiectului)
.
La chestiune, ar fi o mare problemă, pentru rivala Steaua, a-și găsi așa etalon uman.
Ceea ce nu-i și obligatoriu însă...
Fotografia postată de Mircea Ordean.


II
Dinu a ajuns în așa poziție pe mai multe căi (dacă nu formulez tare pompos!).
S-a aflat un mare sufletist, apoi a stat permanent în preajma fenomenului dinamovist - pe care l-a slujit în exclusivitate.
Nu a scăpat mai deloc reflectoarele în răstimp , după cum a posedat și posedă o minte fără îndoială brici (chit că-i una cam vadimistă...).

La chestiune, sar la un om de munte, care simt a fi parcurs un drum similar - fie și raportat la alt sport, și nu doar la o formațiune a domeniului.
E vorba de montaniardul Niculae Baticu, cel care a reînființat și animat apoi Clubul Alpin Român postdecembrist (este drept că dînsul nu se mai află în viață, de două decenii).

O identificare cu 'obiectul'/domeniul ales, care te ridică drept personalitate a locului.
.

La alții, simt că a existat (probabil, o umană) schimbare în timp, respectiv o deplasare spre alte obiecte de activitate, de interes.

Stau și mă întreb.

Stau și mă întreb.
Dacă am fi avut relații mai destinse cu părinții, am mai fi urcat pe munte - prin locuri mai dificile barim?

Departe de mine a căuta aici vinovați, de disconfortul în sine al vieții.

PS
Altminteri, departe de mine ideea că genitorii personali n-au făcut tot ce depindeau de ei, pentru a le fi bine urmașilor...
Fotografia postată de Mircea Ordean.

Chit că nu rezolvă din ale vieții ...

Chit că nu rezolvă din ale vieții, privesc spre semnalele pe care le trimite interiorul personal...

Mai exact unele pe cale unor melodii ce-ți pornesc a fredona singure, prin minte.
Acum cîteva zile era: „De-ar fi să mă mai nasc o dată”, al lui Gică Petrescu.
Acum umblă de capul lei, prin minte, piesa „Cine m-a făcut om mare”, a Deliei...

[...]
Pot veni așa mesaje din partea acelui univers interior (vorba nu-i una livrescă, ci 'din carne', i-aș spune), iar viața să meargă înainte, cu marile ei probleme (din nou, nu o spun pe stil cărți). Cu nerezolvatele, cu surprizele, cu ineditul ei.

Fotografia postată de Mircea Ordean.

Nimeresc peste niște poze din 1990...

Nimeresc peste niște poze din 1990, și mă ia gînd despre viață și moarte (la modul bening, nu că meditez la vene și lamă de ras...).




Ce chestie!
La așa atitudine, insul e acuzat a vedea lucrurile în negru, deși e un banal mai-complex, asupra lucrurilor.
Mai exact, privind la imaginea unei tinere femei care avea să se prăpădească nu peste mult timp (raportat la amintitul an), mă întreb care-i diferența dintre parcursul ei sub soare și al unei alte cogenere, care ne părăsi de curînd? Ce mai înseamnă acei 23 ani în plus, odată ce ne iese-n drum Marea Trecere?

PS
Imaginea color a fost luată de Geta Iftode.

PS2
Nema Blaga ori alt filosof, care să vorbească despre Marea Intrare (în viață), la o adică și ea tot o Trecere - de speriat teribel gîndul,...

Pomeneam de idoli... .

Pomeneam de idoli...

Cred că am avut unul singur, pe Niculae Baticu (1909-1998).
Care de fapt nu fu idol clasic, cît generîndu-mi oarece fascinație, atunci cît și ulterior.

Subiectul, al admirației, comportă un car de nuanțe.
În primul rînd, nici nu știu cît e admirație, și cît un ceva în suflet, greu a trece-n cuvinte. Și pe care nu l-am avut față de alții.
M-aș minți (și implicit e dumneavoastră) dacă n-aș recunoaște din start, la chestiune, că nea Nae a sosit foarte probabil - la un 1983 - în calea căutărilor mele de un tată ideal.
Că prea se afla scund și subțirel, asemenea părintele meu biologic!
(ultimul nu s-a găsit vreun om de dat la gunoi, dar așa ne-o fi firea - iar în baza ei probabil căscăm gura și spre cer, către vreun Dumnezeu).
Dincolo de asta, în atracția-mi spre nea Baticu a contat mult a fi găsit în dumnealui un ins complex, iar asta - inevitabil pentru dezvoltarea amintitului interes - într-un domeniu care mă interesau.
Mai exact muntele/Bucegii, inclusiv pe latura istoriei mersului omului pe-acolo.

În același timp, și pentru că ne-am aflat oameni, ne-am luat și-n bețe... Deseori dur, și amintirea cărora nu-mi face neapărat plăcere azi.

Dar mă bucur că ne-am despărțit cît de cît amici

Mda.
Viața.
Și ale ei...
Fotografia postată de Mircea Ordean.
PS
Mă uit la vorba admirație..
De ce-am, sentimentul că-i acolo vorbă goală, dar cu etermna tendință umană, de-a face plăcere seamănului?
Spun asta pentru c-am încercat - minutele astea - a mă transpune în locul unui ce-admiră, și cele de pe-acolo n-au fost chiar ca-n povești..,

PS2
Subiect delicat.
Sau chiar foarte.
Stabilirea de idoli e inevitabil legată de două lucruri.

1.
Ce-i de fapt în spatele ideii.
Iar acolo fiind dorința copchilului mic din admirator de-a da de-un - pardon! - părinte, care să-l scape de belele. În vreme ce el, junele fragil, nu face nimic,

2.
Cum vede, cel ales drept idol, chestiile de la punctul 1...
Dar nu puteam ignora, acel dedesubt demn de canapeaua freudiană (și de opurile din biblioteca apropiată ei).
.

PS3
Ca-n filmele cu proști... (altfel n-am putut îndulci hapul ce urmează...)!
Mă uit la ochii (dintr-o veche poză) unei doamne pe care o iubea NB și nu pot să nu-i remarc teribila tristețe...
Apoi îmi zboară gînd la mama.
Ziceți că decît așa admirator, răsucind în cuțit teribile viscere, mai bine deloc?!

Neam prost.

Neam prost.

Eu.
.
Căci lecturez așa zise...:
.
„Discover România / 100 DE PAȘI ÎN TIMP - 100 DE FAPTE ISTORICE / Crucea Eroilor Neamului / Monument dedicat eroilor neamului cazuți la datorie în Primul Razboi Mondial..”
Fotografia postată de Mircea Ordean.

... și meditez că s-ar afla interesant un sondaj, la al nost' 2018.:
”V-ar plăcea să vă dați viața pentru patrie (devenind eroi ai Neamului)?
(cu urmare, vorba golanilor: „Ăla io, ăla io...”)
.

Zsolt.

Din principiu n-am avut nimic spre confratele montaniard Zsolt Torok.

La un moment dat l-am văzut însă lăudînd în direcția lui Cuxi Șerban, personaj ridicat la rang de mit de clujenii din preajma dlui Dinu Mititeanu (apoi și de alții...)
.
Or, cu riscul de-a mă afla pretențios (și tot atît de nesociabil), privesc c-un grad de chiorîș pe cei care iau în serios acea poveste (nu departe se află părerea-mi despre cel care a plămădit acea 'statuie').
.


Rămas întrucîtva cu atenția pe Zsolt, la un moment dat o scrisă de-a sa mi-a relevat că omul (altminteri ajuns pe Cerro Torre) vizează o carieră mai mult decît montană.

Adică spre culmile sociale.
.
Ceea ce, la bani mărunți, nu-i de condamnat.
.

A strîmbat un pic din nas, cînd a întîlnit comentariul meu.
.

Ideea mi-a revenit la vederea unui post recent al său, unde mărturisește ce-ar face, de-ar fi primarul unui municipiu din vestul țării.

Fotografia postată de Mircea Ordean.
.

De mult n-am mai întîlnit așa cascadă a demagogiei. Poate exagerez, însă întrece pe Cațavencu (cel de la 1883) ori politicienii imediat postdecembriști.
.
.
Îndrăznesc un sfat.
Și pricepînd în paralel cam ce fel de nevoi sufletești îi mînă respirațiile.
E totuși de pus frînă, pe-acolo... Asta, pentru a prelua un termen alpin, pentru că se cade rău, la ardoarea pe care o pune în acel 'traseu'/suiș.

Știu că nu-i cuvenit ca tocmai subsemnatul să recomande punerea de picioare pe pămînt. Dar ăsta e sentimentul pe care mi l-au conferit zbaterile lui Zsolt (mai exact acelea nemontane).
Al unui exces făcător de rău în viitor, la sănătate.

vineri, 25 mai 2018

MUNTE. Uman. Apropo de nea Baticu.

Acum vreo două săptămîni întîlnesc în Poiana Morarului (Bucegi) un grup.
Între ei, un tip cam de vîrsta-mi - adică 50-60 -, care-mi pare cunoscut.
(e posibil ca el să nu mă fi mirosit, deși am avut cîndva contrări măricele)

Era vorba de cel desemnat, la adunarea de reîntemeiere a Clubului Alpin Român să citească documentul aferent (altminteri redactat de nea Nae, un factuotum mai mult decît necesar, în acele săptămîni)

E interesant că respectivul avea să părăsească relativ curînd barca (de CAR) lui nea Nae, în favoarea adversarilor acestuia.
Ultima a pierdut disputa intestină (admit, cu destul ghinion), a CAR-ului din 1991-93.

Fără îndoială, nu există linii universale de conduită. Ca urmare, omul nostru s-a retras din grupare, iar astăzi e încă pornit pe nea Nae (altminteri repauzat de ceva decenii).
Cel ales la 7 ianuarie 1990 a citi actele reînființării (aș minți că nu mi-aș fi dorit să fiu eu acela...) vede lucrurile cum vă spun...
Iar un alt june al epocii scrie despre nea Baticu precum o face pe-aici, în facebook de 2018...




PS
În imaginea 1, amintitul confrate montaniard (autor între altele al unei descrieri de drum către ceea ce-i numită Portița Bucșoiului) citește nu amintitul mai sus material, ci un pasaj de ziar care interesa acea adunare.

Another brick in the Wall (dar nu neapărat în sensul Pink Floyd!)

Another brick in the Wall
(dar nu neapărat în sensul Pink Floyd!)
Ori mărgică din șiragul meditațiunilor, ce trage pe următoarea...

Pe cînd voiam să ilustrez precedentu-mi post, am cercetat o privire.
De octogenar.


Numai bine, cu vreun ceas în urmă, o zărisem - într-o poză făcută de Zsolt T. - pe aceea a lui Alexandru Floricioiu, ins de 86 ani.
La ultima, mă întrebam cu voce tare/scrisă, oare ce simte un om la vîrsta aceea (în parte lucrurile viind vizibile, în privire).

Fără îndoială, e-o treabă multiplu-ticăloasă, a ridica-n discuție așa aspecte.
Partea proastă - aici - este că acea epocă din viața noastră sosește, totuși (cui apucă acea etate, se înțelege).
Și chit c-am făcut mișto de ea, ori barim am ignorat-o.

PS
Ceva din deranjul existențial pomenit îl am cînd merg actualmente pe munte.
Iar asta datorat în principal oboselii.
Cea generată de nevoia imperioasă de-a călca pe-acolo, prin raiul care mi-a încîntat / făcut suportabilă vîrsta de mijloc.

PS2
Aveți liber din parte-mi, a glosa de mutra-mi, de la vreun 2043...
(ce puțin mai e, pînă atunci! Mai puțin de jumătate, din cît am trăit pîn-acum...)
Am cacarisit-o!


Comentarii, diverși:

”Ai cacarisit-o? Poate nu!”

„E posibil ca la alta varsta sa se schimbe modul de raportare la lume, felul in care se vede viata. Poate mai multa acceptare, pace, seninatate?”


 Eu am mirosit acolo unele mai puțin plăcute... (și încă-s elegant în exprimare...)

„Daca n-ai noroc lucrurile alea urat mirositoare de care vorbesti vin...In context........ am o veste proasta ....Dinulescu e paralizat la pat de 3 luni Dupa mine e bine sa nu te gandesti decat la trecut si prezent cand ai trecut pragul al saselea .”


„In acest sfarsit de saptamana am gazduit cu bucurie la Caminul Alpin 2 oameni fantastici! ”

Mă tot bate gîndul să reîncep a-mi plăti cotizația la Clubul Alpin Român.
Dar, în mizantropia mea, am reticențe a merge între inși care se exprimă precum mai sus. Iar asta pentru că le bănui superficialitatea, jemanfișismul legat de cuvîntul emis...

Nu mi-i neapărat trufie aici, cît oftică, de a nu fi și eu precum dumnealor.

Simt că-i total insuficient, dacă spui „Zsolt și domnișoara au trecut pe la noi, pe la Cămin, și ne-am întins la o vorbă... Berea de alături ne-a fost rece.”

”Fantastic” introdus în texte precum cel de mai sus îmi semnalizează că publicul vizat (de a cărui atenție avem altminteri mare nevoie) nu are decît vag habar cine-s persoanele desemnate astfel.
.
În paralel, iar eu fiind ultimul care să mă plîng de prezentul universal, mă uit la poze montane autohtone, cu zîmbete identice-și-pentru-alții (cînd nu e și tricolor desfășurat pe-acolo...) și-mi fuge mintea la vechi pozi pe creasta Pietrei Craiului.



Mi se pare - cu riscul de-a generaliza neînțelept - că acolo era mai multă sinceritate, naturalețe...