miercuri, 27 iunie 2018

Privire asupra cărții „Noi, cei de la Știința”

Mă aflu un om superficial.
Îmi compensez așa trăsătură prin ceea ce aș numi treceri repetate, asupra subiectului de parcurs – de pildă un loc montan ori o scrisă.

Este și cazul cărții lui Petre Suciu.
Mai jos, vorbesc de ne-bine un pasaj al ei, iar implicit despre firea dlui autor.Așa observație nu dă la gunoi (dimpotrivă!) nici lucrarea, nici părintele ei.
În expunerea pe care a făcut-o acum cîteva zile asupra volumului, Nicolae Suciu a punctat - via persoanele care i-ar fi zis acel lucru - că scrisele sale nu vorbesc de rău pe nimeni.
Instinctiv, deja mi s-a aprins o lampă, dar nu aveam pe moment date (le voi obține din parcurgere a opului) care să extindă subiectul.  Mai exact, ce e în spatele nevorbitului de rău (să admitem ideea...) pe alții.

Încă din expunerea acelui autor am observat că avea totuși persoane / instituții încondeiate, dar asta nu era un cap de țară.
Abia acasă am putut pritoci subiectul / atitudinea, după lectura cărții.

Să privim însă ideea.
A nu vorbi de rău. Și implicit a vorbi astfel (adică de rău), pe cineva.

Eu nu cred că-i de condamnat ultimul lucru, ci de văzut cît adevăr există în acele reproșuri.
Dar și invers.
Cîtă minciună, exagerare, dar și neonestitate - via omisiune - există în acel lăudat demers.

În paralel, gîndul nu are cum să nu alerge la mediul care încurajează așa atitudine, a (zice-se) nevorbitului de rău.

Îndreptîndu-mă spre (mai) concret, mi-a picat prost un pasaj al cărții.
Mai exact unul din finalul capitolului despre Emilian Cristea. Și care fusese lăudat din greu, inclusiv pe calea neadevărului (ce să mai spun de a omisiunii, de fapte).

Scrie acolo, la pag. 30:
„Povestea Fisurii Albastre se pare că are și părți mai complicate, posibil, voit ascunse. Nu pot să mă pronunț dacă acestea au existat sau nu, însă, sunt sigur că în primii treizeci de ani din perioada în care am fost în contact cu comunitatea alpină n-am auzit vorbindu-se despre ele. Sunt la fel de sigur că ele nu-și au locul și nu vor rămîne în memoria colectivă”
.
Dincolo de faptul că am mai văzut filmul/stilul (la susținători Cristea din trecut), atitudinea pe care o miros în afirmațiile de mai sus mi se pare de o mare parșivenie.
Și pe care altminteri eu însumi aș putea-o înțelege, ca pornind de la caracteristicile ființei umane.

Iar aici nu am cum să nu trag lucrurile inclusiv spre subsemnatul...
Mai exact spre rînduri ale mele despre E. Cristea (în paralel, d. Suciu afirmînd că mi-a citit 'aproape în întregime' manuscrisul). În paralel, subiectul a fost tratat înaintea mea de Niculae Baticu.

În bună tradiție a pietrei aruncate de nebun în fîntînă, unde-s blamați înțelepții, d. Suciu nu s-a dus la informațiile ce știrbesc activitatea lui Cristea în Fisura Albastră.
Mai exact s-o fi dus, dar le-a ignorat întrucît acestea contraveneau planului său de viață.

O să-mi ziceți aici că poate acele informații erau răuvoitoare.
Or, subsemnatul barim s-a axat cu precădere pe chiar scrisele lui Cristea, din tipăriturile vremii. Și unde, cu minimă acuitate a minții, poți desluși cum stătea acela - cu obrazul.

Din acest stadiu al discuției (nu, nu s-a încheiat!) e de văzut de unde provine așa stil de atitudine, al vorbitului numai de bine (sau barim al încercării de-a face asta).
Păi.
Dacă există inși ce au probleme cu așa-zisa Autoritate (al trece aici pe N. Baticu și pe subsemnatul), există și niște frați buni ai acestora, ce idealizează poate nu autoritatea, cît un Tată bun.
Și căruia țin să-i facă pe plac.

La chestiune, e de văzut cît acele idei, pacifice, sînt îmbrățișate de veneratul părinte.

Iar de aici discuția poate continua pe două planuri.
Pe de o parte, e foarte posibil ca acel părinte (cu sau fără ghilimele, adică aflat sau nu în realitate) să fie ceva mai agresiv.
Iar noncombatul supușilor de care pomeneam să fie datorat temerii de-a nu fi expulzați (și decurgînd astfel pericol de moarte) din preajma acelui puternic al locurilor.

În același timp, poate fi caz de lipsă fizică a părinte de sex masculin, în care caz 'copilul' se trece în sprijinul unui arhetip, cu trecere în acea zonă socială.
Și anume a nu vorbi de rău Ordinea, respectiv oamenii de acolo.

Bineînțeles că nu-i simplu (imposibil) de șezut cu dop peste omeneștile iritări ce pot veni de la semeni.
De teama de-a nu indispune (fie și acel arhetip din minte), eliberările de așa energie se fac cu grijă. De pildă, în a vorbi nițel de rău regimul politic prăbușit cu decenii în urmă.


La final, și făcîndu-mi-l încă o dată 'prieten' pe Mircea Săndulescu (dar nu e vina mea că și dumnealui a purjat aiurea, acum vreo doi ani, spre mine), sesizez acel stil - al nefăcutului de rău - și la dumnealui.
Ne-am aflat amici (dînsul împăciuitor cu frondele-mi la adresa ordinii alpine) pînă la o adunare generală a CAR, unde eternul zbanghiu pusese tunurile pe nea Baticu.
Acolo a explodat din aparent senin, în apărarea ultimului, respectiv atacîndu-mă pe mine (motiv pentru care m-am simțit, o dată în plus, ca peștele în apă...).

Astăzi simt acolo deranjul de a-și fi văzut atacat un Tată. În sensul că proiectase în nea Baticu nevoile sale către un părinte de sex masculin.

Nu cunosc istoria personală, a lui Mircea Săndulescu în acea zonă. Și nu o explorez, din motive de ajunge un ciocan, la un car cu oale.
Cert este că ea se îmbina dureros cu rănile lăsate de viețuirea în comunismul timpuriu.
Zic asta amintindu-mi de adevărata criză pe care a făcut-o la vederea reportofonului pe care îl scosesem atunci, pe masă...

PS
Poate-s de spus două vorbe asupra motivelor pentru care nu mă înghit (deloc-deloc) cei de la editura România Pitorească. cei care scot altminteri valoroasele cărți din colecția ce găzduiește și volumul dlui Suciu.
În linii mari (dar cu amănunte) am mai tratat subiectul.
Azi doar i-aș adăuga una  'omenească'.
Și anume nevoia de-a domina un domeniu. Al scriselor despre munte, despre istoria acestuia.
Eu unul deja nu văd în asta un capăt de țară, de cînd am identificat înclinația în construcția umană generală (inclusiv a mea).
Acestui motiv (via concurența pe care le-o fac întru acea supremație) atribui iritarea dumnealor, spre subsemnatul.
Ca să vă faceți o idee, după ce al lui Ordean le-a sugerat a face carte din memoriile (manuscris) ale lui Radu Țițeica, mai marele editurii m-a pus la zid (am reprodus undeva textul) cum că aș fi făcut răuvoitoare deservicii - în scris - amintirii lui nea Radu..
Cînd i-am cerut lămuririi - asupra atitudinii - colaboratorului său (Mircea Săndulescu), acesta a făcut corp comun cu șeful acelei edituri, Mihai Ogrinji pe nume.

marți, 26 iunie 2018

Bucegii m-au fascinat în tinerețe

Cineva se afla mirat ieri, pe cînd afirmam că Bucegii m-au fascinat în tinerețe.
Și de unde se deduce (corect altminteri) că azi nu mă mai fascinează.
Ceea ce nu mi-i face însă de nimic, căci lucrurile sînt precum precum vreo mare iubire juvenilă.
Adică nu-i uiți taifunul.
Se poate relata, cum ajunge să se estompeze așa pasiune (în parte, am făcut-o într-o lamentație de-acum patru ani, la o coborîre pe vîlcelul Cantuniari, din Caraiman).

Ceva similar ca spirit (dar nu identic!) am trăit de curînd în Piața Victoriei. 
Era acolo, totuși, locul unde-am prins un 28 ianuarie 1990 (plus alte 'vizite' din acel an), dar și asaltul mineresc din 27 septembrie 1991 - unde, spre jena-mi de azi, n-am fost ins tare pașnic..
Acele amintiri se aflau suficient de clare în mine, dar și suficient de departe (iar eu schimbat inevitabil de scurgerea timpului) pentru a respira momentul.  Și anume al unei manifestații pesediste (la pomenitele momente istorice aflndu-mă împotrivă...).
Zidurile vreunor blocuri din jur erau și ele aceleași, ca-n vremi intrate-n istorie), dar văzute din altă viață.

PS
Am zîmbit un pic, la exuberanța unor simpatizanți ALDE din preajmă... În dramatica manifestație din 28 ianuarie 1990, șeful lor se afla în balconul Guvernului, întîmplător în altă barcă politică decît azi.
Deci n-aș fi singurul, pe care l-au dus valurile vieții - cum au vrut ele...

.

Completare, despre Nicolae Anghelide (III)

Traseul / locul unde a murit Nicolae Anghelide mi-a atras atenția din mai multe motive, și asta în sensul unei fascinații, dar dintre cele care te țin departe de locurile geografice cu pricina...
Cazul Hornului Negru, de la capătul Fisurii Roșii parcă, din Peretele Văii Albe - Coștila, Bucegi.
Au existat informațiile din ghidurile vremii (începutul anilor 80) despre accident Anghelide, respectiv o altă tragedie, acolo - istorisită de cabanierul Bălan de la cabana Garofița Pietrei Craiului. Era vorba de un tînăr de 17 plecat să urce singur Muchia Roșie, și care a căzut.
Fotografia lui stătea, la un 1984, sub un geam de pe o masă a pomenitei cabane.

Sentimentul aparte a sporit întrucîtva după aproape zece ani, cînd am descoperit minunăția traseului ce primise numele lui Anghelide, din abruptul nord-vestic al masivului.

Acolo, mi-a plăcut grozav, înainte de toate, că un fel de vîrcel/horn se strecura atipic, și anume nu direct prin trupul muntelui, ci oarecum în laterala / paralel cu acesta! Este drept că mi s-a aflat și uimire, de cum rezolva - ca făcut de om, posibilitatea avansului bipezilor prin acele locuri...

În paralel, suna aparte în ureche și numele însoțitoarei lui Anghelide din ziua fatală... Sonia Herman.
Și pe care mi-a arătat-o cineva în gară la Bușteni, în toamna 1979. Mi s-a părut singură, retrasă și tăcută (acum, nici nu mă miră a fi avut nevoie de un opposite al ei, în persoana exuberantului, chipeșului Nae...

Ulterior am revăzut-o la Întîlnirea veteranilor, de la Căminul Alpin.

**

Oarecum în zonă, și profitînd că un blog îți permite a vorbi mai mult de ale tale (de parcă prin alte părți tac mult, cu privire la acelea...)

Cred că voi avea motiv de imaginație, mai exact de completat un vechi exercițiu imaginativ.
Și anume cum i se va fi părut lui [Anghelide] canionul (din traseul purtîndu-i ulterior numele), la întîia pășire pe acolo.

Am, trecut între paranteze drepte numele său întrucît pînă de curînd nu aveam idee ce fel de om era, ca temperament și fizionomie.
Acum, simt că unghiul mi se schimbă. În sensul că parcă mă aflu un observator extern, privindu-i mișcările, atitudinea din acel drum inițial. Eventual cum se va fi comportat după o vreme, ducînd pe alții.

Mi-e greu să nu observ că acel traseu poartă numele său datorită inițiativei Soniei Herman, ce reia după moartea prietenului ei o descriere anterioară (și a locurilor), făcută de acesta.
La chestiune, nu am urmărit atent rîndurile dlui Mititeanu, despre exploratoriii zonei din jurul lui Mircea Florian. Dacă se vor fi cunoscut cu Anghelide. Dacă au mers prin Canion... 
*

Din cartea lui Petre Suciu alătur aici cîteva rînduri (nu sînt singurele) privindu-l pe Niculae Baticu.
La subiect, mă umflă un pic rîsul...Și anume ca acel secretar de partid să fi fost informat asupra prezenței lui Baticu exact de către un confrate al acestuia, și pe care Petre Suciu îl vorbește de foarte bine, în debutul volumului său.Nu de alta, dar în epocă el se află turnător-șef, în privința fostului său coleg de coardă condamnat pentru legionarism...

O fac și cu mintea la ideea că acesta era tratat în epocă precum tratează azi cei de la editura România Pitorească un fost ucenic al său... Iar lucrurile, atunci, s-au schimbat - după un prag temporal oarecare - de mai mare dragul...
Cum s-ar spune, am mai văzut filmul.






PS
Legat de nemulțumirea (răzbătînd deceniile) Soniei Herman față de șeful echipei de salvatori venită să evacueze corpul lui Anghelide, mi-e greu să mă pronunț.
Presupunînd că informația este corectă (Sonia nu a fost totuși de față, la reclamatele gesturi ale lui Floricioiu), poți să înțelegi amîndouă părțile.

Și femeia/partenera îndurerată, și salvatorul interesat a nu pune alte vieții în pericol (eventual și școlit în stilul spațiului germanic, legat de care N. Baticu pomenea de aruncatul trupurilor - răpuse de munte - peste săritori, în acțiunea de evacuare a lor.

Completare, despre Nicolae Anghelide (II)






Aceste patru file sînt din cartea lui Nicolae Suciu, ”Noi, cei de la știința”.


Mai jos, mențiune despre o carte a Soniei Herman.



Completare, despre Nicolae Anghelide (I)

1.
Imagini găsite pe net.




Ultima, găsită aici, poate preluînd însă și ei, din altă parte
Tot acolo:
„O imagine a lui Nicolae Anghelide, pe Turnul / Falusul / etc. din zona canionului ce-i poartă azi numele popularizatorului său.
Supravieţuitoarea accidentului din Muchia Dracului, din 1975, trăieşte (e vorba de Sonia Herman).
/.../Muntii Piatra Craiului va asteapta!
Rock of the King. Cetatea Craiului.
Anghelide, o jertfa pe altarul zeilor!

Nae Anghelide a fost un mare iubitor al Pietrei Craiului.
Un foarte bun catarator (are cateva premiere prin zona) iar un traseu de tropaiala poarta numele Brana lui Anghelide. A murit asa cum probabil si-ar dori orice iubitor al muntelui: pe munte, din nefericire intr-un accident chiar aici, in Craiul pe care l-a iubit atat de mult. Tragedia mare a fost ca alaturi i-a fost prietena sa Sonia Herman. Un tarziu dar nu inutil "Sa-i fie tarana usoara"!
Fie ca spiritul sau,
sa ne calauzeasca in pace pe cararile Craiului!
Admin”
Rock of the King. Cetatea Craiului.
Anghelide, o jertfa pe altarul zeilor!
Nae Anghelide a fost un mare iubitor al Pietrei Craiului.Un foarte bun catarator (are cateva premiere prin zona) iar un traseu de tropaiala poarta numele Brana lui Anghelide. A murit asa cum probabil si-ar dori orice iubitor al muntelui: pe munte, din nefericire intr-un accident chiar aici, in Craiul pe care l-a iubit atat de mult. Tragedia mare a fost ca alaturi i-a fost prietena sa Sonia Herman. Un tarziu dar nu inutil "Sa-i fie tarana usoara"!Fie ca spiritul sau,sa ne calauzeasca in pace pe cararile Craiului!Admin”
Discuție, pe o filă www. mai veche:

cezar jipa, Joi, 9 Iul 2009, 9:57
te contrasalut ciprian! unele din motivele care m-au determinat sa ma las de alpinismul de performanta destul de devreme, in 1976 au fost in ordine cronologica, moartea lui nae anghelide colegul nostru de la univ.buc, ptr.moartea lui familia a primit 5000lei, asa ne asiguram de viata atunci, introducerea criteriului contracronometru in campionatul de tineret, invitatie la greseala si la moarte, apoi mama cu dojenelile ei, la fiecare venire la o perioada, acasa la gr, prima intrebare era daca nu m-am lasat de...sunt singurul lor copil, acum ambii parinti sunt pe alte tarimuri.m-am axat pe vai si de initierea unor prieteni, am facut vai si de unul singur, in vremea de forma maxima am facut ripa zapezii, 2a in doua ore de la intrare pina sus intre acele morarului, seaca o faceam fluierind...in fine, daca al de sus ma tine sanatos fizic si mental, am eu 59 dar sincer, ma simt ca intre 35 si 40, sper sa fac vai pina pe la vre-o 75...mai nou, vreau sa fac ture cu bityclu, eu si fiul meu, am vazut ca se poarta, si cum ciclismul a fost o alta mare pasiune a vietii mele, ma intlegi...numai bine iti doresc!

Ciprian TEODORESCU, Sâmbătă, 11 Iul 2009, 0:47
auzisem ceva ceva de nicolae anghelide, dar figura aceasta, personajul, mi se parea inconjurata de mister.stiam ca se dezlegase din coarda pe muchia rosie si atunci era cu o fata, si ea a stat mult timp in perete pana a venit cineva sa o salveze.nu stiu sigur astea.
dar in 1993 am cumparat de la sala dalles un album superb alb-negru, despre piatra craiului, semnat nae anghelide.
imi pare sincer rau ca s-a terminat asa povestea cu el.
daca l-ai cunoscut, tu ar trebui sa scrii un articol, aici sau pe orice site de specialitate.ar trebui sa stim din istoria realizarilor alpine, fie ca sunt mici, fie ca sunt mari.eu nu l-am cunoscut decat pe baticu, din cei mai vechi.atat.
tinem legatura!
salut!


cezar jipa, Sâmbătă, 11 Iul 2009, 14:19
din nou te salut ciprian! sa scriu ceva despre nae...greu, amintirile sun vechi, din 1975, de atunci stiam ca "lucra "la un traseu ptr.toata lumea, care sa-i duca in briu si in creasta, acum cind poteca lui a devenit un clasic din crai...gindeste-te cum era in urma cu 35 ani...asa a fost scris, nae sa moara in jur de 35 ani si sa ramina in istorie, fata, prietena lui, imi scapa numele, era inginera, aveam doua fete veterane una crina sirbu, idem nume ca cea care posteaza aici, pe forum, nu este aceea ca am intrebat-o si, sonia si mai nu stiu cum, cealalta, prietena lui nae.oameni care ii cunosc si care stiu, sau stiam ca sunt in tara si care ar putea sa zica ceva...dan vasilescu, ultima data m-am intilnit cu el in crai in 2000, are firma de alpinism utilitar, unul din veteranii alpinismului romanesc, din aceeasi perioada, livia cotor, mihai pupeza, zincenco, pif (traieste, cred ca este seful salvamont hunedoara)...citeva nume de care imi mai amintesc, citi traiesc, citi mai sunt in tara...cine poate sti, pe timpul ala nu stiam de pc, internet? ce e asta? am un mare avantaj, in ciuda timpului imi place sa invat si sa fiu la curent cu tot...daca as avea si cascaval...azi fusei la russe la reprezentanta renault de facui schimbul de ulei si toate filtrele, ca e mai ieftin decit la noi si mai corecti, ma uitai, ca nu rabdai, la mag.lor de materiale de alpinism, ptr.comparatie, unele mai ieftine, altele cam la fel, dar tot pe bani...
/.../
mi-am scormonit minte si am gasit, pe prietena lui nae o chema hermann sonia, cind a cazut din muchia rosie era legat in coarda cu ea

Ciprian TEODORESCU, Luni, 13 Iul 2009, 23:46
am vazut si eu ca albumul cu piatra craiului, ala alb-negru de care ti-am zis, e o colaborare cu sonia hermann.m-ai socat cand mi-ai spus ca el a murit la doar 35 de ani.

Maria Călina Munteanu, Miercuri, 23 Iun 2010, 20:51
Buna seara. As dori sa clarific niste lucruri in legatura cu discutiile referitoare la Nae Anghelide. In primul rand familia lui nu a primit niciun ban dupa moartea sa. Eu sunt nepoata surorii lui si am dat de aceste forum-uri in urma unei curiozitati. In al 2-lea rand, familia noastra nu stia de publicarea albumului de fotografii si regretam ca a fost proasta calitatea hartiei, iar pozele superbe facute de Nae s-au vazut execrabil. Ar trebui sa vezi
si pozele asa cum aratau ele in realitate, la expozitia aniversara, facuta la 1 an de la moartea lui, in 1976, in fosta sala de expozitii a ziarului "Informatia Bucurestiului". Poate asa ati fi avut ocazia sa-l cunoasteti pe aplinistul Nae Anghelide, dar si pe fotograful care a primit atatea premii internationale. Ca o ultima clarificare, ca sa spun asa, Nae in 1975 trebuia sa implineasca 40 de ani, nu avea ~ 35.

luni, 25 iunie 2018

Atitudine. Stil de scris, către alții

Apropo de cartea dlui Suciu, pomenită în ultima-mi postare.
Nu cred că aș putea scrie pentru alții (asta, cu rezerva festelor pe care le poate juca inconștientul, cînd e în eterna-i dorință de aprecieri exterioare...)

Nu spun asta neapărat din vreun elitism (acoperitor altminteri de micimi), cît din știința faptului că nu aș mai fi eu, de-aș sta atent la ce voiește să audă publicul.
Ultimul fiind absolut stimabil în nevoile sale, dar fiind ivit eu pe lume fără glanda aferentă.
Mă vor citi interesați trei-patru, și asta e.

Avansînd în vîrstă, am mirosit că dorința de-a trece pe hîrtie una-alta e pornire dinspre Specie (voitoare să profite și alți fii ai Ei de eventuala noastră experiență de viață), care în așa situație ne dă pe la nas cu impresie vagă - dar al naibii de plăcută, unde poate fi decelată speranța că ne vom afla etern în reflectoarele lumii.
Știu că la așa producții - de impresii așternute pe hîrtie - se vor uita puțin, iar peste o sută de ani mai nimeni (ori vreo excepție din categoria subsemnatului, spre scrierile unui Nicolae Bogdan)

„Noi, cei de la Știința”, de Petre Suciu

Nu m-am aflat între fanii cărților de munte scoase de harnica editură „România Pitorească”. Se află acolo un stil cu care nu prea rezonez.
.
Nu știu ce mi-a venit ieri însă, a merge la prezentarea ultimului volum al dumnealor.

„Noi, cei de la Știința...” (e vorba de clubul alpin al studenților bucureșteni, aproximativ la mijlocul secolului trecut)
.




Dincolo de oroarea - strict personală - de stilul (i-aș putea spune) România profundă, simțeam că voi întîlni și informații interesante, fiind vorba de o secție alpină despre care auzisem multe lucruri interesante.

Așteptările mi-au fost întrecute, este drept că nu pe liniile anticipate.
.
Autor este dl Petru Suciu, om de aproape 80 ani.
Zvîrlugă, de gașcă (în sensul absolut benign al vorbei), neobosit, voitor a nu supăra pe nimeni.




/ Diplomat, a ținut să mă felicite de-o producție scriitoricească, deși am avut surpriza să constat ulterior că nu prea o citise, deși mă asigurase de contrariu...
Nu spun asta cu vreun reproș./
.
Vraja spuselor/scriselor dlui Suciu (altminteri om cu de toate - simt nevoia s-o precizez) m-a prins cu încetul, dar bine.
.
Într-o primă fază am fost marcat de ceva...

Și anume de aflarea a cum a arătat Nicolae Anghelide, cel care a popularizat (dacă nu chiar și descoperit) un traseu - zic eu - uluitor din Piatra Craiului.
.
Am căzut aici încă o dată (că-i spun) victimă unei porniri poate generală ființei umane.
.Și anume de-a atribui acelui chip lipsă un arhetip.
Ultimul găsindu-se în mine, dar și în vreun Niculae. Baticu, pe cănd aștepta să-l întîlnească, demult, pe Peter Aschenbrenner. Și în care vedea un tip înalt, plus distant.
.
Or Nicolae Anghelide cel real s-a aflat la antipodul unei asemenea viziuni (cum de altfel în trecut mi s-au aflat pe rînd N. Baticu, R. Țițeica și alți cîțiva).
.
Un ochelarist zîmbitor, zbanghiu (o spun cu maximă simpatie!).

..

La chestiune, îmi aplic eventualitatea unei erori asemănătoare în cazul lui Mircea Florian, cel care a amenajat două refugii de vis, în aceeași Piatră a Craiului.
.

Acasă, am răsfoit volumul dlui Suciu (altminteri împrumutat prin amabilitatea lui vali Gorea, eu aflîndu-mă păduche, în ale bănetului..:).

Abia acum a urmat tulburare măricică,inclusiv din omenească iritare pe enumerații din volum, realizatori prin viață de multe, în vreme ce subsemnatul se află gol, întru capitolul profesional respectiv,
.
Volumul dlui Suciu, dincolo de formule ce-mi descurajează nițel entuziasmul, e plin de viață.
La o adică,. Tel maître, tel valet (cum e turcul...), avînd în vedere neoboseala domniei sale...

Îmi alătur rezerva de a nu mai fi citit eu în ultima vreme, dintre scrisele montane românești (unde pot exista din belșug pagini similare ca spirit), dar Petre Suciu aduce sub ochii cititorului bucăți teribile, în sensul vieții ce pulsează acolo.
La o adică, așa ceva este inerent legat de dramatismul ori chiar tragismul reprodus.
De pildă în relatarea Soniei Herman, despre accidentul mortal al lui Anghelide, în Muchia Roșie.
Ori în cele legate de recuperarea alpiniștilor morți în zona Crestei Arpășelului.

Dl Suciu îmi pare a vorbi din suflet, iar așa comunicare nu poate merge decît la suflet.

Cu riscul de-a strica Voronețul (vorba lui Mircea Vintilă), dînsul își are și scăpări - în ochii mei - de pildă cum tratează personalitatea lui Emilian Cristea (1915-1982). Și unde preia fără verificare (dar umflînd, spre elogios) informațiile favorabile acestuia.

Dincolo de toate, Chapeau!
Jos pălăria.


PS
O mențiune despre relația subsemnatului cu editura România Românească.
Nu ne înghițim și pace (deși susbemnatul se află autor al unui manuscris foarte posibil mai destupat decît tot ce au scos dumnealor).
Însă cam totdeauna le-am aplaudat munca, la colecția dumnealor de volume montane
Iar cartea dlui Suciu se află un motiv în plus pentru a întări felicitările mele.


.

vineri, 15 iunie 2018

Se fac dese afirmații privind 'oamenii frumoși' ai muntelui...

Se fac dese afirmații privind oamenii frumoși ai muntelui, dacă nu chiar eroi ai aceluia.
Plus sentimentele ce-i vor fi animat și animă.

Chit că învîrt binișor idei și cuvinte, nu m-aș aventura în așa ceruri.
Dar, și pus pe gînduri de dispariția lui Dinu Dinulescu...










 

 (imaginile color îl au ca autor pe State Moldoveanu)

... mă gîndesc la o listă a oamenilor de munte care mi-au mers la inimă.
Acum descopăr că nea Dinu mi-a fost dintotdeauna în așa, pardon de expresie, clasament.În linie cu dînsul ar fi Gelu Arghiriade.
S]nt două nume care-mi vin în minte, probabil nu singure (și intervin dpe-acolo nuanțe).

Am avut - în oarecum al registru - stimă pentru un Vasile Ciobăniță. Care mi-a sosit însă nu chiar devreme, inițial fiara din mine strîmbînd din nas, la bietul om.

A existat apoi simpatia nițel inferioară, de admirație, pentru vreun Daniel Georgescu.
Extinzinbil la omul pe care nu l-am cunoscut, și anume Nae Dimitriu (1899-1966).
.
Am simpatizat montaniarzi fără pretenții, a la sinăianul Fliorin Ștefănescu ori blașoveanul Carol Lehmann.
.
Cu excepția a doi dintre cei aminți, simt că le-a fost o caracteristică: neagresivitatea.
Asta e..., îmi recunosc acest criteriu - lesne descalificînd pe cineva (pe mine inclusiv)..
.

Apoi.
Relația cu Niculae Baticu a depășit atari tipare.
Acolo, media dintre calități și defecte a ieșit pe plus. În paralel, voi fi proiectat nițel, ca spre un tată, după cum nea Nae se afla - în ochii mei barim - cunoaștere și istorie.

Simpatiile.

Au și-o apropiată zonă cu probleme.

Adică riscînd să trezești copilul din tine, cel doritor și să-l iubească pe-acela, dar și să i se încredințeze (e urît ce spun, dar omenește)...

Cine-o fi inventat ordenii (i implicit vînturările lor sinistre de idei) , pe lumea asta?!




Ulterior:
Notam ieri, în fața unei imagini cu recent răposatul Dinu D. (și pe cînd privea crucea lui Gică Rafail, din Caraimanul Bucegilor)...
Cum că și la vederea crucii mele vor medita vreunii, că uite cum se uita el la crucea lui Rafail, iar acum are și el una, la care observăm noi...
(alambicat, nu?)


.
Ieri, la semafor la Crîngași, un IMS (predecesorul ARO, venit almtinteri pe filieră GAZ și, mai departe, Ford).
În el, vreo trei tipi a la Liviu Mihaiu ascultau o piesă a lui Gică Petrescu: „Uite-așa aș vrea să mor”.
Și la care-am socotit că acel obicei, al facerii de bășcălie asupra viitorului nostru deces, să poarte numele de 'sindromul Gică Petrescu'...

Ca să nu încheiem excesiv de bine dispuși vorbirea, e de spus că - după toate probabilitățile - una zici prin cursul vieții, și foarte probabil alta, cînd simți doamna Black trăgîndu-te de-a dreptul, de pulpana vieții...

Om trăi și-om vedea.
Mai exact, cum e la extincție.

PS
La vremea cînd nea Dinu era mititel:



Simona Halep, spre deosebire de Coco Popescu din Rîșnov...

Simona Halep, spre deosebire de Coco Popescu din Rîșnovm avu șansa ca tatăl ei să nu fie atras de munte.

Posibil totodată ca Stere Halep să se fi aflat ceva mai atent la nevoile sufletești ale fiicei.
.
În paralel, ambele mame par a fi fost mai puțin implicate, în marile arderi vînturate de capul familiei.

joi, 14 iunie 2018

Oameni.

Ce chestie... 
Ne unește mai degrabă știrea cu suferințe ale exploratorului, și mai puțin vreo informație că X s-a simțit al naibii de bine, pe-o pajiște la Piatra Arsă ori în Herăstrăul bucureștean.

Dincolo de îndemnurile sociale (să aplaudăm performanța, îndeobște a altora), pe moțăiala încîntată nu-ți vine de a-ți proiecta ființa. Pe cînd, aplaudînd ajunși pe acoperișul lumii, ești și tu ca ei.
Chit că ai stat acasă. 




miercuri, 13 iunie 2018

Zisă R. Messner

Fără îndoială mă apropii de-o vîrstă tare proastă
…(asta, dacă nu am intrat deja în ea...), aceea la care îmi pute tot. Este drept că poate fi vorba și de maladia ce-a lovit cîndva pe IL Caragiale. Aceea cu simțul enorm...
De bine ce-mi mărturiseam simpatia pentru alpinistul german Reinhold Mesnner, dau peste-o zisă a lui: ,,Oamenii nu pot invinge MUNTELE, pot invinge cel mult slabiciunea din ei, ridicandu-se pentru o clipa la inaltimea muntilor."

Cristoase!
Întîia-mi dezamăgire îmi vine din faptul că un ins cu figură așa de treabă n-are jenă s-apeleze la așa vorbe... Să cîștige un ban cinstit de pe urma gargarei, respectiv a pasiunii pentru munte.
Bineînțeles, e-aici vina mea, că nu m-am adaptat la idea existenței unui așa tip uman... Hai să ne uităm mai atent... Oare cine-a inventat ideea asta cu a învinge muntele? Și a-l cuceri în general?

Se poate pune aici problema cine are nevoie de așa pastile? În opinia mea, destinatari sînt aceia care n-au umblat pe munte. Dar care sînt împinși de viață (din diverse motive existențiale) la o manevră. Și anume proiecția într-un alt seamăn, acțiune grație căreia pot dobîndi fructele unei acțiuni mărețe - e vorba de aceea din mintea lor, și promițînd Eden, ori măcar Nirvana.

Pe de altă parte, observați vorba a cuceri.
În mod normal, cine suie pe munte are în minte a explora - asta inclusiv pentru că-i prudent, și cunoscînd că necunoscutul geografic poate scote în drum mari probleme, în materie de prezervat viața noastră. Pentru cine privește de-acasă însă, treburile devin mai simple. Prin urmare, el împinge limitele (asta dacă-i mai subzistă vreuna...). Și leagă situația, în același timp, cu nereușitele de acasă. Unde-i mititel, față de alții, și de viață în general./
Așa cred că ia naștere sintagma a cuceri munții.

Bineînțeles că la vreun secol 19 se punea problema cu pricina, în sensul dobîndirii de colonii, dar ea stătea mai puțin pe buzele celor trimiși de metropole în așa acțiuni, care rpeferau să fie atenție mai degrabă la tufișurile de unde putea țîșni săgeata vreunui boșiman ori cataroiul vreunul bengalez...

Slăbiciunea din noi. Și a o învinge (ce frumos și pentru inconștient sună aici nuanța „pentru o clipă”...).
La modul general, și trăgînd lucririle în zona-mi, nu am mers la munte pentru a-mi învinge vreo slăbiciune, ci pentru banalul a mă simți (mai) bine - pe diverse paliere ale acestei noțiuni. Odată zisă aceasta, e de cercetat ce-i vine altuia a glăsui precum în citat. Păi. Și ca strictă părere a mea... Avem nevoie de considerația celorlalți (eventual de banii care pot sosi pe cărțile noastre, cele către publicul larg/ignirant). În așa situație, facem abstracție de ce vom fi simțit noi înșine, pe coclauri, și ambalăm lucrurile strict în formule dragi dînsului, Publicului.

Ce i-o veni însă ultimului, a îmbrățișa niște (nișel) aiureli, pentru o minte cu scaun la cap. Păi, am sentimentul că aici intervine educația. Aceea socială. Ea nu are treabă cu pericolele, pe cînd umbli pe teren. Ci știe doar să te împingă... Asta, spre ceva care-i prinde bine. Adică a cuceri. Proces în urma căreia are de cîștigat ea, căci îi va sosi bănet din cucerita Indie, să zicem, dar și organizarea umană pe care o păstorește.

Știu că vă par a fi băut ceva de dimineață, dar vor totuși în organizarea socială o ființă, barim întru manifestări. Și m-ar mira să nu fie așa, cîtă vreme e alcătuită din oameni, totuși.

Cum ziceam și-n amonte de tot, n-o să ajung bine...
Ziceți că mă aflu un panglicar, deoarece lamentațiile de acest gen trădează un timp descărcîndu-se interioricește, și care prin urmare are șanse a trăi mult, spre deosebire de aceia care țin în ei - fie și cu mult zîmbet optimist pe buze?
Nu-ș' ce să zic... Vom vedea.

PS
”...ridicandu-se pentru o clipa la inaltimea muntilor."
De la un ateu citire...: Dumnezeule! Care înălțime a munților?!! Păi, încurcăm aici niște borcane.. Înălțimea fizică e din alt film, decît aceea a metaforelor care ne fac bine la suflet!

O să ziceți, a cîta oară?, că să aflu sinistru de cîrcotaș, dar la ce mi-aș pune dop ideii? (nu știu cum se face că aceeâia în dezacord cuc e spun pe-aici se-aruncă rarisim în discuții contradictoriu, referînd în cel mai bun caz să spuie că-s frustrat, și alte alea...). Ca părere a mea. Nu poți vorbi de înălțimea spirituală a munților. Asta din banalul motiv că, dacă te-ai apucat a-i colinda, ai vedea că ei nu conțin minunății spirituale, ci mai degrabă pericolele. Ori, poate și mai nașpa, sentimentul că te-ai dus cu eforturi pînă pe cocoașa lor, iar acolo golul din interior ți-i același...

Cum spuneam, toată poeziile despre Ei iau naștere departe de dînșii, din stricta dorință de-a face plăcere neofiților... Pot părea prost dormit, cu-așa ne-amabilități, dar poate-i și cazul a descifra ce și cum, sub acele măreții literare...

sâmbătă, 9 iunie 2018

Schimb de păreri în zonă a mersului pe munte, cît și religioasă

X:

„Rugăciune...

În această ascensiune, Doamne te rog să fii cu mine, să mă ocroteşti şi să-mi călauzeşti paşii.Dar și de voi umbla prin Valea Umbrei Morții, eu Doamne, nu mă voi teme...căci Tu ești cu mine. Tu ești turnul meu de veghe și cetatea mea de adăpost. În Tine mi-e credința, în Tine mi-e nădejdea. Iar de-i va fi dat Morții să mă întâlnească astăzi, fă Doamne ca ea să mă găsească sus, printre stânci, cu ochii spre creste și cu brațele larg deschise, îmbrățișând cerul albastru, pe care îl iubesc atât de mult . Amin”

.

Y:

N-am apucat niciodată a spune "Doamne ajută!" (la vremurile-mi de religiozitate, și pe coclauri montani aflîndu-mă).
Nu-mi ardea pur și simplu, de așa ceva, în care-aș fi văzut doar un mod de distragere a atenției, de la problemele tehnice ale momentului.

În schimb, mulțumeam Înaltului pentru locurile faine întîlnite prin abrupt (pe urmă, Dumnealui a dispărut ușurel din viața mea...).”

.

Z:

„„Din fericire ptr mine, am avut ocazia sa Îl descopăr cu adevărat, în vârf de munte. Și tot acolo, mă simt cel mai aproape de El.”