marți, 26 iunie 2018

Completare, despre Nicolae Anghelide (III)

Traseul / locul unde a murit Nicolae Anghelide mi-a atras atenția din mai multe motive, și asta în sensul unei fascinații, dar dintre cele care te țin departe de locurile geografice cu pricina...
Cazul Hornului Negru, de la capătul Fisurii Roșii parcă, din Peretele Văii Albe - Coștila, Bucegi.
Au existat informațiile din ghidurile vremii (începutul anilor 80) despre accident Anghelide, respectiv o altă tragedie, acolo - istorisită de cabanierul Bălan de la cabana Garofița Pietrei Craiului. Era vorba de un tînăr de 17 plecat să urce singur Muchia Roșie, și care a căzut.
Fotografia lui stătea, la un 1984, sub un geam de pe o masă a pomenitei cabane.

Sentimentul aparte a sporit întrucîtva după aproape zece ani, cînd am descoperit minunăția traseului ce primise numele lui Anghelide, din abruptul nord-vestic al masivului.

Acolo, mi-a plăcut grozav, înainte de toate, că un fel de vîrcel/horn se strecura atipic, și anume nu direct prin trupul muntelui, ci oarecum în laterala / paralel cu acesta! Este drept că mi s-a aflat și uimire, de cum rezolva - ca făcut de om, posibilitatea avansului bipezilor prin acele locuri...

În paralel, suna aparte în ureche și numele însoțitoarei lui Anghelide din ziua fatală... Sonia Herman.
Și pe care mi-a arătat-o cineva în gară la Bușteni, în toamna 1979. Mi s-a părut singură, retrasă și tăcută (acum, nici nu mă miră a fi avut nevoie de un opposite al ei, în persoana exuberantului, chipeșului Nae...

Ulterior am revăzut-o la Întîlnirea veteranilor, de la Căminul Alpin.

**

Oarecum în zonă, și profitînd că un blog îți permite a vorbi mai mult de ale tale (de parcă prin alte părți tac mult, cu privire la acelea...)

Cred că voi avea motiv de imaginație, mai exact de completat un vechi exercițiu imaginativ.
Și anume cum i se va fi părut lui [Anghelide] canionul (din traseul purtîndu-i ulterior numele), la întîia pășire pe acolo.

Am, trecut între paranteze drepte numele său întrucît pînă de curînd nu aveam idee ce fel de om era, ca temperament și fizionomie.
Acum, simt că unghiul mi se schimbă. În sensul că parcă mă aflu un observator extern, privindu-i mișcările, atitudinea din acel drum inițial. Eventual cum se va fi comportat după o vreme, ducînd pe alții.

Mi-e greu să nu observ că acel traseu poartă numele său datorită inițiativei Soniei Herman, ce reia după moartea prietenului ei o descriere anterioară (și a locurilor), făcută de acesta.
La chestiune, nu am urmărit atent rîndurile dlui Mititeanu, despre exploratoriii zonei din jurul lui Mircea Florian. Dacă se vor fi cunoscut cu Anghelide. Dacă au mers prin Canion... 
*

Din cartea lui Petre Suciu alătur aici cîteva rînduri (nu sînt singurele) privindu-l pe Niculae Baticu.
La subiect, mă umflă un pic rîsul...Și anume ca acel secretar de partid să fi fost informat asupra prezenței lui Baticu exact de către un confrate al acestuia, și pe care Petre Suciu îl vorbește de foarte bine, în debutul volumului său.Nu de alta, dar în epocă el se află turnător-șef, în privința fostului său coleg de coardă condamnat pentru legionarism...

O fac și cu mintea la ideea că acesta era tratat în epocă precum tratează azi cei de la editura România Pitorească un fost ucenic al său... Iar lucrurile, atunci, s-au schimbat - după un prag temporal oarecare - de mai mare dragul...
Cum s-ar spune, am mai văzut filmul.






PS
Legat de nemulțumirea (răzbătînd deceniile) Soniei Herman față de șeful echipei de salvatori venită să evacueze corpul lui Anghelide, mi-e greu să mă pronunț.
Presupunînd că informația este corectă (Sonia nu a fost totuși de față, la reclamatele gesturi ale lui Floricioiu), poți să înțelegi amîndouă părțile.

Și femeia/partenera îndurerată, și salvatorul interesat a nu pune alte vieții în pericol (eventual și școlit în stilul spațiului germanic, legat de care N. Baticu pomenea de aruncatul trupurilor - răpuse de munte - peste săritori, în acțiunea de evacuare a lor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu