luni, 25 iunie 2018

„Noi, cei de la Știința”, de Petre Suciu

Nu m-am aflat între fanii cărților de munte scoase de harnica editură „România Pitorească”. Se află acolo un stil cu care nu prea rezonez.
.
Nu știu ce mi-a venit ieri însă, a merge la prezentarea ultimului volum al dumnealor.

„Noi, cei de la Știința...” (e vorba de clubul alpin al studenților bucureșteni, aproximativ la mijlocul secolului trecut)
.




Dincolo de oroarea - strict personală - de stilul (i-aș putea spune) România profundă, simțeam că voi întîlni și informații interesante, fiind vorba de o secție alpină despre care auzisem multe lucruri interesante.

Așteptările mi-au fost întrecute, este drept că nu pe liniile anticipate.
.
Autor este dl Petru Suciu, om de aproape 80 ani.
Zvîrlugă, de gașcă (în sensul absolut benign al vorbei), neobosit, voitor a nu supăra pe nimeni.




/ Diplomat, a ținut să mă felicite de-o producție scriitoricească, deși am avut surpriza să constat ulterior că nu prea o citise, deși mă asigurase de contrariu...
Nu spun asta cu vreun reproș./
.
Vraja spuselor/scriselor dlui Suciu (altminteri om cu de toate - simt nevoia s-o precizez) m-a prins cu încetul, dar bine.
.
Într-o primă fază am fost marcat de ceva...

Și anume de aflarea a cum a arătat Nicolae Anghelide, cel care a popularizat (dacă nu chiar și descoperit) un traseu - zic eu - uluitor din Piatra Craiului.
.
Am căzut aici încă o dată (că-i spun) victimă unei porniri poate generală ființei umane.
.Și anume de-a atribui acelui chip lipsă un arhetip.
Ultimul găsindu-se în mine, dar și în vreun Niculae. Baticu, pe cănd aștepta să-l întîlnească, demult, pe Peter Aschenbrenner. Și în care vedea un tip înalt, plus distant.
.
Or Nicolae Anghelide cel real s-a aflat la antipodul unei asemenea viziuni (cum de altfel în trecut mi s-au aflat pe rînd N. Baticu, R. Țițeica și alți cîțiva).
.
Un ochelarist zîmbitor, zbanghiu (o spun cu maximă simpatie!).

..

La chestiune, îmi aplic eventualitatea unei erori asemănătoare în cazul lui Mircea Florian, cel care a amenajat două refugii de vis, în aceeași Piatră a Craiului.
.

Acasă, am răsfoit volumul dlui Suciu (altminteri împrumutat prin amabilitatea lui vali Gorea, eu aflîndu-mă păduche, în ale bănetului..:).

Abia acum a urmat tulburare măricică,inclusiv din omenească iritare pe enumerații din volum, realizatori prin viață de multe, în vreme ce subsemnatul se află gol, întru capitolul profesional respectiv,
.
Volumul dlui Suciu, dincolo de formule ce-mi descurajează nițel entuziasmul, e plin de viață.
La o adică,. Tel maître, tel valet (cum e turcul...), avînd în vedere neoboseala domniei sale...

Îmi alătur rezerva de a nu mai fi citit eu în ultima vreme, dintre scrisele montane românești (unde pot exista din belșug pagini similare ca spirit), dar Petre Suciu aduce sub ochii cititorului bucăți teribile, în sensul vieții ce pulsează acolo.
La o adică, așa ceva este inerent legat de dramatismul ori chiar tragismul reprodus.
De pildă în relatarea Soniei Herman, despre accidentul mortal al lui Anghelide, în Muchia Roșie.
Ori în cele legate de recuperarea alpiniștilor morți în zona Crestei Arpășelului.

Dl Suciu îmi pare a vorbi din suflet, iar așa comunicare nu poate merge decît la suflet.

Cu riscul de-a strica Voronețul (vorba lui Mircea Vintilă), dînsul își are și scăpări - în ochii mei - de pildă cum tratează personalitatea lui Emilian Cristea (1915-1982). Și unde preia fără verificare (dar umflînd, spre elogios) informațiile favorabile acestuia.

Dincolo de toate, Chapeau!
Jos pălăria.


PS
O mențiune despre relația subsemnatului cu editura România Românească.
Nu ne înghițim și pace (deși susbemnatul se află autor al unui manuscris foarte posibil mai destupat decît tot ce au scos dumnealor).
Însă cam totdeauna le-am aplaudat munca, la colecția dumnealor de volume montane
Iar cartea dlui Suciu se află un motiv în plus pentru a întări felicitările mele.


.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu