miercuri, 13 iunie 2018

Zisă R. Messner

Fără îndoială mă apropii de-o vîrstă tare proastă
…(asta, dacă nu am intrat deja în ea...), aceea la care îmi pute tot. Este drept că poate fi vorba și de maladia ce-a lovit cîndva pe IL Caragiale. Aceea cu simțul enorm...
De bine ce-mi mărturiseam simpatia pentru alpinistul german Reinhold Mesnner, dau peste-o zisă a lui: ,,Oamenii nu pot invinge MUNTELE, pot invinge cel mult slabiciunea din ei, ridicandu-se pentru o clipa la inaltimea muntilor."

Cristoase!
Întîia-mi dezamăgire îmi vine din faptul că un ins cu figură așa de treabă n-are jenă s-apeleze la așa vorbe... Să cîștige un ban cinstit de pe urma gargarei, respectiv a pasiunii pentru munte.
Bineînțeles, e-aici vina mea, că nu m-am adaptat la idea existenței unui așa tip uman... Hai să ne uităm mai atent... Oare cine-a inventat ideea asta cu a învinge muntele? Și a-l cuceri în general?

Se poate pune aici problema cine are nevoie de așa pastile? În opinia mea, destinatari sînt aceia care n-au umblat pe munte. Dar care sînt împinși de viață (din diverse motive existențiale) la o manevră. Și anume proiecția într-un alt seamăn, acțiune grație căreia pot dobîndi fructele unei acțiuni mărețe - e vorba de aceea din mintea lor, și promițînd Eden, ori măcar Nirvana.

Pe de altă parte, observați vorba a cuceri.
În mod normal, cine suie pe munte are în minte a explora - asta inclusiv pentru că-i prudent, și cunoscînd că necunoscutul geografic poate scote în drum mari probleme, în materie de prezervat viața noastră. Pentru cine privește de-acasă însă, treburile devin mai simple. Prin urmare, el împinge limitele (asta dacă-i mai subzistă vreuna...). Și leagă situația, în același timp, cu nereușitele de acasă. Unde-i mititel, față de alții, și de viață în general./
Așa cred că ia naștere sintagma a cuceri munții.

Bineînțeles că la vreun secol 19 se punea problema cu pricina, în sensul dobîndirii de colonii, dar ea stătea mai puțin pe buzele celor trimiși de metropole în așa acțiuni, care rpeferau să fie atenție mai degrabă la tufișurile de unde putea țîșni săgeata vreunui boșiman ori cataroiul vreunul bengalez...

Slăbiciunea din noi. Și a o învinge (ce frumos și pentru inconștient sună aici nuanța „pentru o clipă”...).
La modul general, și trăgînd lucririle în zona-mi, nu am mers la munte pentru a-mi învinge vreo slăbiciune, ci pentru banalul a mă simți (mai) bine - pe diverse paliere ale acestei noțiuni. Odată zisă aceasta, e de cercetat ce-i vine altuia a glăsui precum în citat. Păi. Și ca strictă părere a mea... Avem nevoie de considerația celorlalți (eventual de banii care pot sosi pe cărțile noastre, cele către publicul larg/ignirant). În așa situație, facem abstracție de ce vom fi simțit noi înșine, pe coclauri, și ambalăm lucrurile strict în formule dragi dînsului, Publicului.

Ce i-o veni însă ultimului, a îmbrățișa niște (nișel) aiureli, pentru o minte cu scaun la cap. Păi, am sentimentul că aici intervine educația. Aceea socială. Ea nu are treabă cu pericolele, pe cînd umbli pe teren. Ci știe doar să te împingă... Asta, spre ceva care-i prinde bine. Adică a cuceri. Proces în urma căreia are de cîștigat ea, căci îi va sosi bănet din cucerita Indie, să zicem, dar și organizarea umană pe care o păstorește.

Știu că vă par a fi băut ceva de dimineață, dar vor totuși în organizarea socială o ființă, barim întru manifestări. Și m-ar mira să nu fie așa, cîtă vreme e alcătuită din oameni, totuși.

Cum ziceam și-n amonte de tot, n-o să ajung bine...
Ziceți că mă aflu un panglicar, deoarece lamentațiile de acest gen trădează un timp descărcîndu-se interioricește, și care prin urmare are șanse a trăi mult, spre deosebire de aceia care țin în ei - fie și cu mult zîmbet optimist pe buze?
Nu-ș' ce să zic... Vom vedea.

PS
”...ridicandu-se pentru o clipa la inaltimea muntilor."
De la un ateu citire...: Dumnezeule! Care înălțime a munților?!! Păi, încurcăm aici niște borcane.. Înălțimea fizică e din alt film, decît aceea a metaforelor care ne fac bine la suflet!

O să ziceți, a cîta oară?, că să aflu sinistru de cîrcotaș, dar la ce mi-aș pune dop ideii? (nu știu cum se face că aceeâia în dezacord cuc e spun pe-aici se-aruncă rarisim în discuții contradictoriu, referînd în cel mai bun caz să spuie că-s frustrat, și alte alea...). Ca părere a mea. Nu poți vorbi de înălțimea spirituală a munților. Asta din banalul motiv că, dacă te-ai apucat a-i colinda, ai vedea că ei nu conțin minunății spirituale, ci mai degrabă pericolele. Ori, poate și mai nașpa, sentimentul că te-ai dus cu eforturi pînă pe cocoașa lor, iar acolo golul din interior ți-i același...

Cum spuneam, toată poeziile despre Ei iau naștere departe de dînșii, din stricta dorință de-a face plăcere neofiților... Pot părea prost dormit, cu-așa ne-amabilități, dar poate-i și cazul a descifra ce și cum, sub acele măreții literare...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu