duminică, 29 iulie 2018

„O noapte petrecută pe munte...”

„O noapte petrecută pe munte echivalează cu ani de meditații și rugăciuni”.
(proverb chinezesc)

Mi s-a întîmplat să petrec nopți pe munte (în cort, nu aninat peste cine știe ce săritoare).
Nu am avut acel sentiment.

Privesc, cu ochii minții, spre cei care m-au însoțit cu așa prilejuri.
Parcă nici ei nu se trezeau în extaz dimineață, ori să mă fi tras de mînecă peste un timp, că fu precum în acel proverb.

Corect.
Stric aici corola cu minuni a lumii.
Dar poate tot e de zis.

Căci nu eu laud, altminteri, adevărul, sufletul mare (de om) și altele asemănătoare.

Cred că specia ne conferă un sentiment special în situații periculoase - venind probabil din sperietura generatoare de puls mai puternic.
E și cazul unui dormit pe munte... Dar asta, pentru a purcede noi a cercetarea acelor locuri.
Care-s pline de neprevăzut (și implicit, nu o dată, de pericol).

Precum inși din religie, și Specia e interesată ca noi să cucerim/stăpînim lumea

Întrebați cum e cu simplul dormit nocturn în locuri mai pașnice, de pildă la cîmpie?
Cred că senzația frumoasă există acolo doar la vîrsta la care descoperi așa situații.

Și cînd, pentru a nu ți se face teamă (căci e necunoscut, plus o boltă infinită deasupra capului), îți umblă la producerea de endorfine.
.

Dincolo de toate.
Și apropo de proverbul cu pricina.
Care, de felu-i, e pur și simplu doritor a produce plăcere (fie și pe calea falsului) unor semeni.

El este preluat de alți inși, de asemenea interesați a-și încînta vizaviul
Carele reprezentație nu se oferă chiar pe ochi frumoși,
Ci pentru un avantaj.
Cel mai cumințel fiind acceptatul între semeni.

E o glandă a ființei umane, aceasta cu minte-mă frumos...
Nu chiar toți o posedă.

sâmbătă, 28 iulie 2018

„Bucuria celor pe care îi călăuzești este, poate, cea mai mare satisfacție a unui ghid.”

Am condus oameni pe munte, dar sentimentele-mi fură mai complexe.
După cum, nu am încercat să le conștientizez, acele motive de-a conduce oameni pe munte
(dacă mă strădui nițel, se poate relata ce și cum - chit că or fi și motive nu chiar lesne avuabile).
În același timp, și imposibil fiindu-mi să evit subiectul, firea-mi cea aparte a făcut să evit vorbele sociale. Precum în extrasul reprodus.

Fiecare alergăm după considerația semenilor în funcție de particularitățile ce ne-au fost date la naștere.
Aș minți s-ascund că rîndurile-mi de pe aici nu intră în așa categorie.


PS
Dînd ochi superficial în urmă, cred cî întîia dată am dus oameni în abrupt într-un iunie.
Vîlcelul Mortului, din Caraiman (Bucegi).
Atmosferă ok, însă insuficientă pentru a lega amiciție cu vreunul dintre aceia (cunoscuți în tren, la venire).


 În Vîlcelul Înspumat,
Deduc din imagine că am urcat pînă în Brîul Portiței pe Valea Spumoasă.


În apropierea Portiței Caraimanului.



Pe Brîul Portiței, urmînd să pătrundem în bazinul Văii lui Zangur.

Mi-i dragă și acum, zada din centrul imaginii...
Inclusiv pentru cîte viscole avu pe cap, din cuvenita direcție NV (știu de la Al. Beldie că-i vînt dominant, în Bucegi)



Din capătul pintenului aflat pe Brîul Portiței în apropierea Vîlcelului Mortului, vedere spre avalul văii-mamă (adică Seaca din Caraiman) 
Se observă 'racheta' Țancului Uriașului.


În Vîlcelul Mortului.
13 iunie.




La obîrșia vîlcelului.



În Brîul de sub Streașină, după suișul pe Vîlcel (este drept că în poză ne aflăm deasupra suratei acestuia, și anume Spintecătura Văii Seci)





Abia în august în acel an voi da de Marius Sevac, alături de care voi merge pe Valea Poienii, din Morarul. Itinerariul îmi era în bună parte străin, dar n-au fost probleme (minus un capac de aparat foto scump, scăpat în hău - recuperat nu chiar ușor, peste o săptămînă).

Vom rămîne amici cîțiva ani, va interveni o pauză (din motive de temperament al amîndurora), după care furăm amici pînă azi - chit că nu am mai fost pe munte împreună de la un 1987...




**




Am să irit încă o dată, însă nu pot pentru ca să nu revin la o zisă...

„Bucuria celor pe care îi călăuzești este, poate, cea mai mare satisfacție a unui ghid.”
.


Ca părere a mea, una din urmările plăcerii degustate este că nu ții să pomenești de ea, altora. Vorba unui filozof, o ții înfășurată în jurul inimii, și doar pentru tine.
.

Este drept că în paralel avem nevoie de considerație, din partea semenilor.

Iar pentru asta începem a-i flutura ideea, spre dînșii.

Ca urmare, ultimii proiectează, dobîndind și ei (cu superficialitatea aferentă) plăcere.
.
Ba se pot duce mental și-n primul an de viață, cînd careva îi conducea, iar ei nu aveau probleme (decît de colici, eventual).
.

Recunosc, îs om rău.

Și care vrea să scoață temă, în discuție.
„Cum de îl rabdă pămîntul, pre Ordean...”

Despre munte.


Mircea Ordean
4 iulie la 14:11 ·



Îmi cer mii de scuze, pentru nesfîrșita logoree... ...Dar dacă ticăloasa asta de minte merge ca nebuna?..

Iar în paralel io am nevoie pentru că să mă bage lumea în seamă?

Ooof!
Nimeresc niște poze.
Vechi.

De la prima-mi intrare în ceea ce aș numi partea estică a abruptului...nordic din Morarul Bucegilor. Puncte de referință pe acolo fiind Brăul Înflorit, Valea (de fapt, văile) Poienii și Vîlcelul Țancurilor.
Sentiment - nu glumă! - la subsemnatul, revăzîndu-le.

În paralel, se află în ele o persoană care mi-i (etern se pare) la inimă.
Ultima vorbă nu-i echivalent cu 'dragă'. E ceva mai complex, iar totodată mai puțin dătătoare de explicații ce și cum, dinspre inconștient spre conștientul celui care vorbește de ele.

La acest stadiu al observației mele inițiale gîndul a mers la o recentă carte răsfoită („Noi, cei de la Știința”). Unde echivalentul persoanei de mai sus, adică amicii din tinerețe ai autorului, beneficiază de alt tratament.

În funcție de educație și fire, vorbind în public despre amici din tinerețe ai de ales între (cel puțin) două căi.
Pentru a-i face interesanți publicului, e necesar să creezi în ei entități foarte valoroase (de pildă, cel mai mare matematician al țării). În așa condiție, cititorul trece de stranger-itatea care învăluie pe acela și, proiectînd în el, respectivul străin îi devine simpatic.
Și, în consecință stă atent la ce spune autorul/Oratorul.

Din motive de fire diferită, subsemnatul merge pe altă cale. Spun doar că mă tulbură mult acea amintire.
Cine poate rezona dintr-atît, iar în paralel are idee de acele locuri, de mersul prin abrupt, cred că va porni singur într-un anumit gen de rezonanță.
Nu țin a capta oameni care mi se află străini. Teoretic e aici egoism, retras în cocoon propriu și alte alea, condamnate de viața socială.
Nu am să spun totodată că ce realizat profesional se afla cutare amic.

Ba chiar aș puncta inversul, iar vreun cititor 'special' (vorba consoartei mele) va rezona - poate chiar mai mult decît la pledoarii înalte - cu acel om simplu. Și la o adică asemenea lui, cel de după aparențe.

Colegă mi-a fost Ana Fotescu.



Angajîndu-ne pe panglica Brîului Înflorit, la marginea răsăriteană a acestuia...
Nu mai fusesem pe-acolo.
Consultasem monografia Dimitriu-Cristea.



Pe brîu, înainte ca acesta să răzbească deasupra pădurii.


Pe brîu, înainte ca acesta să răzbească deasupra pădurii.


La vest de acel fir și ieșind pe nesimțite deasupra pădurii.
Vedere ioc în jur, din cauză de ceață. Va fi închis toată ziua.



O traversare, la capătul vestic al Brîului Înflorit.
Un pasaj mai nesigur, pe aici.




În spate, șaua în care scotea traversarea pomenită la precedenta imagine.
Imediat lîngă șa e o porțiune subțire și expusă. Caracteristicile îi erau aceeași la vremea trecerii fraților Țițeica, pe aici (1926).



În talvegul văi Poienii, mai exact al firului superior cu acest nume.
Vremea fiind închisă, am preferat săritorilor malul înierbat din dreapta văii, cum urci,



În firul amintit deja al Văii Poienii.


Probabil, ajunși deja în vecinul vîlcel al Țancurilor. Care în jumătatea lui superioară se află cuminte.






Un scoc de la obîrșia Văii Poienii.
Scoate într-o șa separînd de Rîpa Zăpezii și numită de înaintașul Radu Țițeica a Vîntului.



Chiar așa de prăpăstioase nu-s locurile, la capătul superior al scocului de care am amintit.



Ne apropiem de Brîul Mare al Morarului.


A început ploaia.
Echipament, pe cît m-a dus priceperea acelor vremuri (altminteri nici azi nu stau mult mai bine).






Mitul Cuxi

Te găsești în Clujul anului 1982. Sau poate un pic mai încoace, mai exact după dispariția alpinistului (și mit montan totodată) Emilian Cristea
Ai o anumită fire (cu trecutul care a dăltuit-o). Cît și diverși amici.

Pe așa fond, meditezi a pune de-un nou mit, întru muntele românesc.

Eu, al lui ordean, nu pot ști exact ce legătură are subiectul nostru (uman, de mai sus) cu familia unor cunoștințe.

Al căror fiu a murit pe munte, la numai 23 ani.
.
Cert este că omul nostru, dintre tot ce putea oferi acel... cîmp al preocupărilor umane, alege tocmai pe acel june.
Ale cărui performanțe alpine se găseau cu nimic mai valoroase decît al altor zeci (sute?) de montaniarzi români.

Ultimul amănunt neinteresant, în fața vitregiei vieții. A realității.
Unde contează doar străduința. Ca efect pe moment, cît și în timp.

Pe moment, omul nostru (acela viu, și făuritor de mituri) purcede la un articol, unde-și ridică în slăvi protejatul (fie și răposat). Cum se cuvine la aș realizări, înfoaie, cînd nu pune de-a dreptul din burtă. De pildă, citează pe dusul Emilian Cristea, care s-ar fi aflat convins că tînărul clujean merită un loc în expediția către Himalaya pe care compatrioții o vor pune-n mișcare, la un moment dat.
.
Cu acest material merge la redacția unei reviste pitorești, și totodeauna iubitoare de zei (între ei, Nicolae Ceaușescu). Aceia îl publică mintenaș.
.
Lucrurile trenează apoi, o vreme.
După revoluție, apare însă o carte atribuită acelui tînăr erou. Și în jurul căreia, prin eforturile clujeanului de care pomeneam, se pune de mit serios al respectivului.

[Că veni vorba, respectivul ajunsese în Alpi va o vreme cănd marea majoritate românească pupa greu pînă și Bulgaria.]
.
Lucrurile se construiesc în două moduri.
Pe de o parte în cercul studențesc unde inițiatorul nostru are trecere multă. De de alta, prin amiciția cu revista de care pomeneam (cu circulație națională).
Care publicație, e cazul s-o spun, se afla (și află) de asemenea însetată de statui, sub umbra cărora să șadă, respectiv să gloseze, spre mulțumirea cititorilor săi (aș minți să spun că neapărat puțin). Și care suportă (ori se află - din motive de Românie profundă - de-a dreptul în căutarea micilor dumnezei.
.
Lucrurile s-au perpetuat pînă în ziua de azi, mai exact pînă în penultimul număr al acelei publicații, cu ecouri (e drept marginale) pînă și pe scena Clubului Alpin Român.
.

Mi-aș permite să reamintesc a exista acolo o energică făcătură.
În paralel, vreun prim român pe Vîrful lumii (Everest) nu simte nevoia acelor perieri.
După cum doritorul X de multe reflectoare nu a sosit încă la vremea statuii, altminteri posedînd din plin însușiri ale amintitului deja Emilian Cristea.
.

„In memoriam

Dragoste pentru munte

Între munții României, Retezatul reprezintă o veritabilă perlă a Carpaților. Poate că nicăieri în lanțul carpatin nu sunt concentrate atâtea frumuseți într-un spațiu limitat și de aceea potecile Retezatului sunt străbătute, iarna și vara – de iubitorii muntelui într-un număr din ce în ce mai mare.Înălțimea crestelor și a vârfurilor de piatră, oglinzile lacurilor, sclipătul argintiu al văilor și al cascadelor, caprele negre, coloritul florilor, verdele brazilor și multe altele încântă privirea și îmbogățesc an de an sufletul și inima montaniarzilor. Toate aceste nestemate l-au atras de mic copil și pe regretatul Alexandru Brăduț Șerban (Cuxi), student din Cluj-Napoca, tânărul care iubea muntele ca nimeni altul, această dragoste fiindu-i implantată de neconsolații săi părinți.
La 11 februarie 2018 s-au împlinit 35 de ani de când acest brav alpinist și montaniard a fost răpus într-o avalanșă
pe Valea Pietrele din Munții Retezat. Muntele nu iartă când nu-l asculți și respecți, câteodată ni-i răpește dintre noi pe cei mai buni, pe cei mai îndrăzneți, pe cei mai constanți în ascensiuni, pe cei mai îndrăgostiți de Dragostea pentru
munte aerul tare și curat al înălțimilor”

.https://romania-pitoreasca.net/…/romania-pitoreasca-nr-493…/

Simpatie, cu ghilimele, dinspre 'România Pitorească'


Știu că nu se obișnuiește. Mai exact a semnala cînd te vorbește al dracului de nasol, vreun bun seamăn.
În cazul meu, cei de la revista România Pitorească.

Dacă instinctul îmi funcționează bine, cu mare drag de subsemnatul se află acolo mai-marele Mihai Ogrinji, apoi mai-micul Mihai Vasile, cît și ajutorul dumenalor, Mircea Săndulescu pe nume.

Acuma, om fiind, mă dor acuzele dumnealor (v. PS1).  Poate pentru că săgețile injuste (vezi PS2) rănesc întotdeauna, iar să răspunzi pe măsura lor nu-i posibil.
Tot ce-mi rămîne este să rămîn în continunare în banca atitudinii mele de pînă acum. Și unde lume ceva mai destupată va continua să mă aprecieze, în vreme ce obișnuiții a fi duși de mînă se vor uita strîmb.

Dincolo de asta, pot explora ce le vine, numiților mai sus.
Acele vorbe de bine sînt doar materializarea unui deranj primar,care primește apoi o haină bine socotită. Mai exact una care să dea bine la suporterii dumnealor, iar în paralel să-și rănească adversarul.
Adică subsemnatul.
Mă credeți ori ba, nu am vorbit niciodată cu așa oțet, spre dumnealor. Asta și pentru că mi-a intrat în sînge, imediat după 1990. a mă referi la fapte ale preopinentului, și nu la persoana lui (cu atît nu m-aș. apuca a spune că adversarul e zdruncinat - poate pentru că, înainte de toate, m-aș jigni pe mine)

Chiar și așa, afirmațiile mele (identificabile Google) picară prost respectivilor
De exemplu, am zis la un moment dat că nu se cade să scoți dintr-un pasaj pe care-l reproduci bucățile ce nu-ți convin, ba și fără să pui cuvenitele 'croșete' (e vorba de scrise ale lui N. Baticu, aduse în lauda lui E. Cristea).

La așa reacție a dumnealor, sînt tentat a găsi explicație îăn dorința dumnealor de-a domina total, în domeniile de afirmare pe care și l-au ales.
(e o chestie omenească, altminteri)
Mica problemă a apărut cînd s-a întîmplat să fie interesat de istoria mersului pe munte la noi și subsemnatul.

Eu am mai auzit că Mihai Ogrinji nu mă înghite la un stadiu de-a dreptul patologic. Mai exact a impus unui ardelean să scoată referirea (pozitivă) la subsemnatul, în cartea ce urma să apară la RP.
Am sperat că poate i-o trece. așa atitudine.
Se pare că nu. Și fiind dreptul aceluia (și amicilor), să procedeze cum o fac.
Eu unul nu țin de reacții dure, spre dumnealor. Fiind în paralel mulțumit că nu mi-a săltat pulsul, de la ultimele dumnealor amabilități.

În rest, vorba ateului: „Vede Domnul...”.

PS1
”Asupra autorului volumului „Flora și vegetația munților Bucegi” vom mai reveni. Nu însă din perspectiva cancanurilor pe care le‑a proliferat în „scriiturile on‑line” un personaj zdruncinat, cu privirea rătăcită și apetit nețărmurit pentru dejecții. Oameni precum Al. Beldie, cu o remarcabilă contribuție la tezaurul românesc al valorilor, indiferent de profilul lor, merită, întâi de toate, respect. (M.O.)”



Link

[M.O., din ultima paranteză se află inițialele lui Mihai Ogrinji]
.

PS2

Această a doua torpilă sosește un pic aiurea, și necesitănd poate un pic de Freud, întru descifrare.
Eu nu am scris urît despre Alex. Beldie, cum mi se impută în acel text. Nici despre Radu Țițeica, legat de care mi-a sosit întîiul atac serios al dumnealor.
Puteți, tot grație Google, să vizualizați acele texte ale mele.

Spusesem mai sus că îi încurc, pe acel cîmp al istoriei montane românești. Cu oarece lipsă de modestie aș mai identifica ceva. Și anume invidie pentru cum îmi merge mintea. Uitați-vă la ce-au produs dumnealor, despre cei doi (ori alții), și dați ochi la producțiile mele.
Mai văd acolo, la dumnealor, multă fragilitate. Mai să-i scoată de pe linie, niște banale zise...  În paralel, eu unul n-am avut vreun tremurici, în ce turui pe aici, și care să pornească de la vreo afirmație a dumnealor...

PS3
Privirea. A mea. Și care, potrivit dumnealor (mai exact reacției dumnealor, de protecție) e de ins zdruncinat.
Îmi permit să cred că e mai degrabă una mult-iscoditoare. Iar dumnealor se află invidioși de așa ceva. Dar dumnealor nu pot recunoaște așa ceva. Iar atunci pornesc la atac, cu opusul lucrului care i-a deranjat, de fapt...

Aș minți să ascund, că tărășenia m-a îndurerat... Dar o să treacă... 

Nici n-aș vrea să fiu în locul dumnealor, după ce-o să-mi treacă.


PS4
”Romania si pitorestii ei oameni, cu multa iubire de semeni, ceva tipic crestinismului, o alta valoare nationala, nu?
Unde erau expertii in priviri si dejectii cand tu il vizitai pe Beldie? Erau deosebit de interesati de istoria montana si de botanist...Unde erau expertii in priviri si dejectii cand tu il vizitai pe Beldie? Erau deosebit de interesati de istoria montana si de botanist...”
Oameni curajoși.
Și, foarte probabil, doritori de doi pepeni într-o mînă: 
„Salut.
Am vazut ca ai copiat o postare din fb pe blog cu tot cu comentariul si numele meu. Te rog sa stergi comentariul. Multumesc!”

Idei puține și fixe.

Idei puține și fixe.

Minunăție!

E vorba de lumina soarelui, din vremea solstițiului estival.


Fotografie de Dan Petrescu

(Supra)taxa, pe Piatra Craiului.

Mai merg în Piatra Craiului (pardon, Parcul Național șcl..) cînd o dispărea (supra?)taxa pe ieșit în afara potecii.
Zic supra-, deoarece, după ce plătești să ajungi pe poteci, săru-mînești pentru a fi lăsat în afara acestora.....
.
Taxă pe libertate....
.
Și-uite-așa, ajunge al lui Ordean nostalgic comunist...
Pe-al Ulianovilor, l-or fi lăsat s-ajungă în munții provoslavnicei Rusii?

Rememorări, la miez de vară. Și dincolo de jumătatea vieții.

Munte.
.
Aproape 15 iulie.
Cîndva, o tură (întîia-mi, mai serioasă) prin lumea abruptului Bucegilor.
.
Nu, nu aș scrie despre minunățiile acelui zid de piatră.
Ci privesc curios, spre acea vărstă de început - a tinereții - cînd te simți în vreun fel, iar - peste En ani - acel șarm este dublat, în ochii celui ajuns senect.
.
Drumul fu pe Vîlcelul Portițelor, din Bucșoiul Bucegi, dificultate 1B.
Zăpadă multicică.
Colegi, Sandu Pizanti și Eugen Popescu.
.
E interesant că, peste vreo zece ani (deci eu adunînd acolo vreo 70), va fi alt unghi asupra subiectului, cel din fix-jumătate de vară 1979 (și strict dependent de particularitățile-mi din acel moment).

Paralela Anne Boleyn - Hornurile Vaii Seci...

O realizatoare tv răsfoiește o veche biblie. Intilnind acolo o adnotare a Annei Boleyn (nu contează în ce context scrisă), una din nevestele regelui englez Hernic VIII, își mărturisește sentimentul de-a atinge istoria.
.
Cite un loc din abruptul Bucegilor îmi lasă și mie așa sentiment.
De pildă Hornurile Văii Seci ori Colțul Mălinului.

Doi ani, de atunci.

Probabil n-aș fi uitat, că s-au scurs doi ani de la o tură montană frumoasă, dar amabilul Facebook ține să-mi reamintească asta.
.
Drum cu de toate, atunci...















Cu mers prin locuri aparte / de vis (v. următorul comentariu), dar și cu pasaje pe buza morții.

Simțămintele despre munte se află de două feluri, nu chiar identice...
Și anume cele zburînd la momentul faptei, respectiv acelea ivite cînd ne aflăm departe.
Prin urbea de domiciliu, să tot înflorească poezia...
.
Mi-aduc aminte că în floarea vîrstei alpine simțeam nevoia de vreo trei beri ajuns, seara, în vreunei terase din Bușteni. Dincolo de aspectul etilic, realizam că se lasă cu un ceva neplăcut după tură, care se vrea domolit cu acea licoare.
Nu cred că aflam singur, în așa ciudată situație.

Desigur, nu-i frumos a scrie despre așa adîncuri... Ci-s preferate rîndurile despre oameni frumoși.

Ce-o mai face Albișoara Strungii?


Ce-o mai face Albișoara Strungii, din Caraimanul Bucegilor?
.

Îs exact 35 ani de la cunoștința noastră (soldată ce-i drept, în acel 1983) cu abandon ante portas...
Vreme suportabilă, dar eu și colegul Toni intimidați grozav, de înfățișarea întîiului obstacol de acolo (abia peste vreo zece ani voi descoperi că se află de treabă, acea săritoare înaltă).




Posibil sub bolovanul aflat imediat sub Săritoarea [Mare].
În acel loc terenul este ceva mai puțin prăpăstios, decît pare...




Amicul Toni, sub Săritoarea [Mare].
Am trecut-o pe ultima în paranteze căci nu știu exact dacă acesta îi e numele. Eventual dacă are unul.

Am mai dat denumiri pe munte, la viața mea, dar cred că-i ocupație de exersat cu parcimonie.


Sub bolovanul de... sub Săritoare.




Pereții săritorii erau leoarcă, în acel început de iulie.
Am sperat să putem ocoli săritoarea prin dreapta, pe un scoc de-acolo. Atîta doar că acela îndepărtează de zona vizată.
Motivul pentru care ne-am și întors de-acolo, curînd...



Abia peste o lună voi învăța de la Eugen Popescu despre rapelul corect, acela cu talpa toată pre perete.






Posibil poză luată după coborîrea pe acel horn lateral. Se vede capul subsemnatului., cît și frînghia.
Folosesc ultimul termen deoarece vreo doi ani am folosit o sfoară ceva de speriat, după standardele cu scaun la cap.


PS
Cred că A. Strungii se află pe locul întîi, la putința de-a fascina - între suratele-i de pe acea față a muntelui.
Termenul e mai puțin tabloid, și curprinzînd mai degrabă un căscat reverențios (adică și un pic speriat) de gură, la înfățișarea,la obstacolele acelei văi.

Ce sărace-s vorbele...
Mai utile-s frisoanele, născute de unele sentimente - dar cu așa ceva nu aduni public, în jur.
Ba nici chiar vreo a doua persoană.

PS
Priveam o poză de-aici, cu vedere de la Verdeață, spre Creasta Picăturii. Locurile erau la fel ca azi, cum vor fi fost și acum o miede ani, cînd e posibil a nu fi ajuns picior de om (și implicit ochi_) pe acolo...
.
Mda...
Reperele perene...
.
La chestiune ascultam azi din Gică Petrescu.

https://www.youtube.com/watch?v=p_sF2awcC-c
.

Și realizam că, sub cam același soare (bucureștean), s-au aflat niște tipi, o cultură existențială a lor ce-mi sînt în bună parte străine.

Eram frați vitregi.
Adică de mediu, nu și de timpuri.