sâmbătă, 28 iulie 2018

Ce-o mai face Albișoara Strungii?


Ce-o mai face Albișoara Strungii, din Caraimanul Bucegilor?
.

Îs exact 35 ani de la cunoștința noastră (soldată ce-i drept, în acel 1983) cu abandon ante portas...
Vreme suportabilă, dar eu și colegul Toni intimidați grozav, de înfățișarea întîiului obstacol de acolo (abia peste vreo zece ani voi descoperi că se află de treabă, acea săritoare înaltă).




Posibil sub bolovanul aflat imediat sub Săritoarea [Mare].
În acel loc terenul este ceva mai puțin prăpăstios, decît pare...




Amicul Toni, sub Săritoarea [Mare].
Am trecut-o pe ultima în paranteze căci nu știu exact dacă acesta îi e numele. Eventual dacă are unul.

Am mai dat denumiri pe munte, la viața mea, dar cred că-i ocupație de exersat cu parcimonie.


Sub bolovanul de... sub Săritoare.




Pereții săritorii erau leoarcă, în acel început de iulie.
Am sperat să putem ocoli săritoarea prin dreapta, pe un scoc de-acolo. Atîta doar că acela îndepărtează de zona vizată.
Motivul pentru care ne-am și întors de-acolo, curînd...



Abia peste o lună voi învăța de la Eugen Popescu despre rapelul corect, acela cu talpa toată pre perete.






Posibil poză luată după coborîrea pe acel horn lateral. Se vede capul subsemnatului., cît și frînghia.
Folosesc ultimul termen deoarece vreo doi ani am folosit o sfoară ceva de speriat, după standardele cu scaun la cap.


PS
Cred că A. Strungii se află pe locul întîi, la putința de-a fascina - între suratele-i de pe acea față a muntelui.
Termenul e mai puțin tabloid, și curprinzînd mai degrabă un căscat reverențios (adică și un pic speriat) de gură, la înfățișarea,la obstacolele acelei văi.

Ce sărace-s vorbele...
Mai utile-s frisoanele, născute de unele sentimente - dar cu așa ceva nu aduni public, în jur.
Ba nici chiar vreo a doua persoană.

PS
Priveam o poză de-aici, cu vedere de la Verdeață, spre Creasta Picăturii. Locurile erau la fel ca azi, cum vor fi fost și acum o miede ani, cînd e posibil a nu fi ajuns picior de om (și implicit ochi_) pe acolo...
.
Mda...
Reperele perene...
.
La chestiune ascultam azi din Gică Petrescu.

https://www.youtube.com/watch?v=p_sF2awcC-c
.

Și realizam că, sub cam același soare (bucureștean), s-au aflat niște tipi, o cultură existențială a lor ce-mi sînt în bună parte străine.

Eram frați vitregi.
Adică de mediu, nu și de timpuri.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu