miercuri, 1 august 2018

MUNTE.
.
Mă aflu un om superficial.

Îmi compensez așa trăsătură prin ceea ce aș numi treceri repetate, asupra subiectului de parcurs – de pildă un loc montan ori o scrisă.
.
Este și cazul cărții lui Petre Suciu.
.
Mai jos, vorbesc de ne-bine un pasaj al ei, iar implicit despre firea dlui autor.

Așa observație nu dă la gunoi (dimpotrivă!) nici lucrarea, nici părintele ei.
.

În expunerea pe care a făcut-o acum cîteva zile asupra volumului, Nicolae Suciu a punctat - via persoanele care i-ar fi zis acel lucru - că scrisele sale nu vorbesc de rău pe nimeni.
.
Instinctiv, deja mi s-a aprins o lampă, dar nu aveam pe moment date (le voi obține din parcurgere a opului) care să extindă subiectul.
Mai exact, ce e în spatele nevorbitului de rău (să admitem ideea...) pe alții.
.

Încă din expunerea acelui autor am observat că avea totuși persoane / instituții încondeiate, dar asta nu era un cap de țară.
.
Abia acasă am putut pritoci subiectul / atitudinea, după lectura cărții.
.

Să privim însă ideea.

A nu vorbi de rău.

Și implicit a vorbi astfel, pe cineva.
.
Eu nu cred că-i de condamnat ultimul lucru, ci de văzut cît adevăr există în acele reproșuri.

Dar și invers.

Cîtă minciună, exagerare, dar și neonestitate - via omisiune - există în acel lăudat demers.
.

În paralel, gîndul nu are cum să nu alerge la mediul care încurajează așa atitudine, a (zice-se) nevorbitului de rău.
.

Îndreptîndu-mă spre (mai) concret, mi-a picat prost un pasaj al cărții.

Mai exact unul din finalul capitolului despre Emilian Cristea. Și care fusese lăudat din greu, inclusiv pe calea neadevărului (ce să mai spun de a omisiunii, de fapte).
.

Scrie acolo, la pag. 30:
.
„Povestea Fisurii Albastre se pare că are și părți mai complicate, posibil, voit ascunse. Nu pot să mă pronunț dacă acestea au existat sau nu, însă, sunt sigur că în primii treizeci de ani din perioada în care am fost în contact cu comunitatea alpină n-am auzit vorbindu-se despre ele. Sunt la fel de sigur că ele nu-și au locul și nu vor rămîne în memoria colectivă”
.
Dincolo de faptul că am mai văzut filmul/stilul (la susținători Cristea din trecut), atitudinea pe care o miros în afirmațiile de mai sus mi se pare de o mare parșivenie.

Și pe care altminteri eu însumi aș putea-o înțelege, pornind de la caracteristicile ființei umane.
.

Iar aici nu am cum să nu trag lucrurile inclusiv spre subsemnatul...

Mai exact spre rînduri ale mele despre E. Cristea (în paralel, d. Suciu afirmînd că mi-a citit 'aproape în întregime' manuscrisul). În paralel, subiectul a fost tratat înaintea mea de Niculae Baticu.

În bună tradiție a pietrei aruncate de nebun în fîntînă, unde-s blamați înțelepții, d. Suciu nu s-a dus la informațiile ce știrbesc activitatea lui Cristea în Fisura Albastră.

Mai exact s-o fi dus, dar le-a ignorat întrucît acestea contraveneau planului său de viață.
,

O să-mi ziceți aici că poate acele informații erau răuvoitoare.

Or, subsemnatul barim s-a axat cu precădere pe chiar scrisele lui Cristea, din tipăriturile vremii. Și unde, cu minimă acuitate a minții, poți desluși cum stătea acela - cu obrazul.
.

Din acest stadiu al discuției (nu, nu s-a încheiat!) e de văzut de unde provine așa stil de atitudine, al vorbitului numai de bine (sau barim al încercării de-a face asta).
.

Păi.

Dacă există inși ce au probleme cu așa-zisa Autoritate (al trece aici pe N. Baticu și pe subsemnatul), există și niște frați buni ai acestora, ce idealizează poate nu autoritatea, cît un Tată bun.

Și căruia țin să-i facă pe plac.
.
La chestiune, e de văzut cît acele idei, pacifice, sînt îmbrățișate de veneratul părinte.
.

Iar de aici discuția poate continua pe două planuri.

Pe de o parte, e foarte posibil ca acel părinte (cu sau fără ghilimele, adică aflat sau nu în realitate) să fie ceva mai agresiv.

Iar noncombatul supușilor de care pomeneam să fie datorat temerii de-a nu fi expulzați (și decurgînd astfel pericol de moarte) din preajma acelui puternic al locurilor.
.

În același timp, poate fi caz de lipsă fizică a părinte de sex masculin, în care caz 'copilul' se trece în sprijinul unui arhetip, cu trecere în acea zonă socială.

Și anume a nu vorbi de rău Ordinea, respectiv oamenii de acolo.
.

Bineînțeles că nu-i simplu (imposibil) de șezut cu dop peste omeneștile iritări ce pot veni de la semeni.

De teama de-a nu indispune (fie și acel arhetip din minte), eliberările de așa energie se fac cu grijă. De pildă, în a vorbi nițel de rău regimul politic prăbușit cu decenii în urmă.
.

La final, și făcîndu-mi-l încă o dată 'prieten' pe Mircea Săndulescu (dar nu e vina mea că și dumnealui a purjat aiurea, acum vreo doi ani, spre mine), sesizez acel stil - al nefăcutului de rău - și la dumnealui.
.
Ne-am aflat amici (dînsul împăciuitor cu frondele-mi la adresa ordinii alpine) pînă la o adunare generală a CAR, unde eternul zbanghiu pusese tunurile pe nea Baticu.

Acolo a explodat din aparent senin, în apărarea ultimului, respectiv atacîndu-mă pe mine (motiv pentru care m-am simțit, o dată în plus, ca peștele în apă...).
.
Astăzi simt acolo deranjul de a-și fi văzut atacat un Tată. În sensul că proiectase în nea Baticu nevoile sale către un părinte de sex masculin.

Nu cunosc istoria personală, a lui Mircea Săndulescu în acea zonă. Și nu o explorez, din motive de ajunge un ciocan, la un car cu oale.
.

Cert este că ea se îmbina dureros cu rănile lăsate de viețuirea în comunismul timpuriu.

Zic asta amintindu-mi de adevărata criză pe care a făcut-o la vederea reportofonului pe care îl scosesem atunci, pe masă...
.
.
PS

Poate-s de spus două vorbe asupra motivelor pentru care nu mă înghit (deloc-deloc) cei de la editura România Pitorească. cei care scot altminteri valoroasele cărți din colecția ce găzduiește și volumul dlui Suciu.
.
În linii mari (dar cu amănunte) am mai tratat subiectul.

Azi doar i-aș adăuga o 'omenească'.
.
Și anume nevoia de-a domina un domeniu. Al scriselor despre munte, despre istorie.

Eu unul deja nu văd în asta un capăt de țară, de cînd am identificat înclinația în construcția umană generală (inclusiv a mea).
.

Acestui motiv (via concurența pe care le-o fac întru acea supremație) atribui iritarea dumnealor, spre subsemnatul.
.
Ca să vă faceți o idee, după ce al lui Ordean le-a sugerat a face carte din memoriile (manuscris) ale lui Radu Țițeica, mai marele editurii m-a pus la zid (am reprodus undeva textul) cum că aș fi făcut răuvoitoare deservicii - în scris - amintirii lui nea Radu..

Cînd i-am cerut lămuririi - asupra atitudinii - colaboratorului său (Mircea Săndulescu), acesta a făcut corp comun cu șeful acelei edituri, Mihai Ogrinji pe nume.

Am descoperit o fotografie...


Am descoperit o fotografie ce-mi era străină, a înaintașului bucegist Nestor Urechia.
.
Acuma, n-am idee cum stau alții cu putința de-a rezona (oarecum pe tipicul omului în primul său an de viață) spre cineva.



Adică ai o rezonanță spre acela - dacă nu vreo dorință de-a dreptul, a te contopi cu el.
.
Dar eu unul simt ceva asemănător, în cazul unui seamăn fascinat și el de abruptul Bucegilor.
.
La o adică, atitudinea nu mi-i chiar nouă. Dintotdeauna am fost tulburat (pe tipicul amintit) de cei care pășiseră în acele locuri. Ori cu cine va fi stat pe sub salcia ce-a străjuit atît cîmpul gol de altădată, cît și noul meu cartier de blocuri, din Popeștii Ilfovului.
.
De unde pricep că rege în așa atitudine-i imaginația, care altminteri și-o avea motive, de se-aruncă în atari vederi asupra realității.
.

Nițeluș în același subiect, meditez că damblaua abruptului i-a pălit pe amîndoi frații Urechia, și anume Alceu, respectiv Nestor.
.
Asta, în condițiile în care tătînele lor (istoricul Vasile Alexandrescu U.) nu pare să fi fost interesat de acea zonă.
.

PS

Cei doi frați își aveau același loc de suflet, dar ca firi îmi par a fi fost mult diferiți.
Nestor este inclusiv în această poză un oarece naiv, în vreme ce fratele mai mare Alceu trata lucrurile prudent, dar și caustic. Se înțelege că vor fi adăpostit aceeași fire adîncă, care se proteja însă în moduri diferite.
.
Similar poate fi executată paralelă între Alceu și amicul său I. L. Caragiale. În sensul că ultimul își învelea în dulcețuri umoristice duritatea un fond similar.

Peste ani

La etajul 1 al acestei case a fost reînființat - în ianuarie 1990 - Clubul Alpin Român.





 
1937: