vineri, 15 iunie 2018

Se fac dese afirmații privind 'oamenii frumoși' ai muntelui...

Se fac dese afirmații privind oamenii frumoși ai muntelui, dacă nu chiar eroi ai aceluia.
Plus sentimentele ce-i vor fi animat și animă.

Chit că învîrt binișor idei și cuvinte, nu m-aș aventura în așa ceruri.
Dar, și pus pe gînduri de dispariția lui Dinu Dinulescu...










 

 (imaginile color îl au ca autor pe State Moldoveanu)

... mă gîndesc la o listă a oamenilor de munte care mi-au mers la inimă.
Acum descopăr că nea Dinu mi-a fost dintotdeauna în așa, pardon de expresie, clasament.În linie cu dînsul ar fi Gelu Arghiriade.
S]nt două nume care-mi vin în minte, probabil nu singure (și intervin dpe-acolo nuanțe).

Am avut - în oarecum al registru - stimă pentru un Vasile Ciobăniță. Care mi-a sosit însă nu chiar devreme, inițial fiara din mine strîmbînd din nas, la bietul om.

A existat apoi simpatia nițel inferioară, de admirație, pentru vreun Daniel Georgescu.
Extinzinbil la omul pe care nu l-am cunoscut, și anume Nae Dimitriu (1899-1966).
.
Am simpatizat montaniarzi fără pretenții, a la sinăianul Fliorin Ștefănescu ori blașoveanul Carol Lehmann.
.
Cu excepția a doi dintre cei aminți, simt că le-a fost o caracteristică: neagresivitatea.
Asta e..., îmi recunosc acest criteriu - lesne descalificînd pe cineva (pe mine inclusiv)..
.

Apoi.
Relația cu Niculae Baticu a depășit atari tipare.
Acolo, media dintre calități și defecte a ieșit pe plus. În paralel, voi fi proiectat nițel, ca spre un tată, după cum nea Nae se afla - în ochii mei barim - cunoaștere și istorie.

Simpatiile.

Au și-o apropiată zonă cu probleme.

Adică riscînd să trezești copilul din tine, cel doritor și să-l iubească pe-acela, dar și să i se încredințeze (e urît ce spun, dar omenește)...

Cine-o fi inventat ordenii (i implicit vînturările lor sinistre de idei) , pe lumea asta?!




Ulterior:
Notam ieri, în fața unei imagini cu recent răposatul Dinu D. (și pe cînd privea crucea lui Gică Rafail, din Caraimanul Bucegilor)...
Cum că și la vederea crucii mele vor medita vreunii, că uite cum se uita el la crucea lui Rafail, iar acum are și el una, la care observăm noi...
(alambicat, nu?)


.
Ieri, la semafor la Crîngași, un IMS (predecesorul ARO, venit almtinteri pe filieră GAZ și, mai departe, Ford).
În el, vreo trei tipi a la Liviu Mihaiu ascultau o piesă a lui Gică Petrescu: „Uite-așa aș vrea să mor”.
Și la care-am socotit că acel obicei, al facerii de bășcălie asupra viitorului nostru deces, să poarte numele de 'sindromul Gică Petrescu'...

Ca să nu încheiem excesiv de bine dispuși vorbirea, e de spus că - după toate probabilitățile - una zici prin cursul vieții, și foarte probabil alta, cînd simți doamna Black trăgîndu-te de-a dreptul, de pulpana vieții...

Om trăi și-om vedea.
Mai exact, cum e la extincție.

PS
La vremea cînd nea Dinu era mititel:



Simona Halep, spre deosebire de Coco Popescu din Rîșnov...

Simona Halep, spre deosebire de Coco Popescu din Rîșnovm avu șansa ca tatăl ei să nu fie atras de munte.

Posibil totodată ca Stere Halep să se fi aflat ceva mai atent la nevoile sufletești ale fiicei.
.
În paralel, ambele mame par a fi fost mai puțin implicate, în marile arderi vînturate de capul familiei.

joi, 14 iunie 2018

Oameni.

Ce chestie... 
Ne unește mai degrabă știrea cu suferințe ale exploratorului, și mai puțin vreo informație că X s-a simțit al naibii de bine, pe-o pajiște la Piatra Arsă ori în Herăstrăul bucureștean.

Dincolo de îndemnurile sociale (să aplaudăm performanța, îndeobște a altora), pe moțăiala încîntată nu-ți vine de a-ți proiecta ființa. Pe cînd, aplaudînd ajunși pe acoperișul lumii, ești și tu ca ei.
Chit că ai stat acasă. 




miercuri, 13 iunie 2018

Zisă R. Messner

Fără îndoială mă apropii de-o vîrstă tare proastă
…(asta, dacă nu am intrat deja în ea...), aceea la care îmi pute tot. Este drept că poate fi vorba și de maladia ce-a lovit cîndva pe IL Caragiale. Aceea cu simțul enorm...
De bine ce-mi mărturiseam simpatia pentru alpinistul german Reinhold Mesnner, dau peste-o zisă a lui: ,,Oamenii nu pot invinge MUNTELE, pot invinge cel mult slabiciunea din ei, ridicandu-se pentru o clipa la inaltimea muntilor."

Cristoase!
Întîia-mi dezamăgire îmi vine din faptul că un ins cu figură așa de treabă n-are jenă s-apeleze la așa vorbe... Să cîștige un ban cinstit de pe urma gargarei, respectiv a pasiunii pentru munte.
Bineînțeles, e-aici vina mea, că nu m-am adaptat la idea existenței unui așa tip uman... Hai să ne uităm mai atent... Oare cine-a inventat ideea asta cu a învinge muntele? Și a-l cuceri în general?

Se poate pune aici problema cine are nevoie de așa pastile? În opinia mea, destinatari sînt aceia care n-au umblat pe munte. Dar care sînt împinși de viață (din diverse motive existențiale) la o manevră. Și anume proiecția într-un alt seamăn, acțiune grație căreia pot dobîndi fructele unei acțiuni mărețe - e vorba de aceea din mintea lor, și promițînd Eden, ori măcar Nirvana.

Pe de altă parte, observați vorba a cuceri.
În mod normal, cine suie pe munte are în minte a explora - asta inclusiv pentru că-i prudent, și cunoscînd că necunoscutul geografic poate scote în drum mari probleme, în materie de prezervat viața noastră. Pentru cine privește de-acasă însă, treburile devin mai simple. Prin urmare, el împinge limitele (asta dacă-i mai subzistă vreuna...). Și leagă situația, în același timp, cu nereușitele de acasă. Unde-i mititel, față de alții, și de viață în general./
Așa cred că ia naștere sintagma a cuceri munții.

Bineînțeles că la vreun secol 19 se punea problema cu pricina, în sensul dobîndirii de colonii, dar ea stătea mai puțin pe buzele celor trimiși de metropole în așa acțiuni, care rpeferau să fie atenție mai degrabă la tufișurile de unde putea țîșni săgeata vreunui boșiman ori cataroiul vreunul bengalez...

Slăbiciunea din noi. Și a o învinge (ce frumos și pentru inconștient sună aici nuanța „pentru o clipă”...).
La modul general, și trăgînd lucririle în zona-mi, nu am mers la munte pentru a-mi învinge vreo slăbiciune, ci pentru banalul a mă simți (mai) bine - pe diverse paliere ale acestei noțiuni. Odată zisă aceasta, e de cercetat ce-i vine altuia a glăsui precum în citat. Păi. Și ca strictă părere a mea... Avem nevoie de considerația celorlalți (eventual de banii care pot sosi pe cărțile noastre, cele către publicul larg/ignirant). În așa situație, facem abstracție de ce vom fi simțit noi înșine, pe coclauri, și ambalăm lucrurile strict în formule dragi dînsului, Publicului.

Ce i-o veni însă ultimului, a îmbrățișa niște (nișel) aiureli, pentru o minte cu scaun la cap. Păi, am sentimentul că aici intervine educația. Aceea socială. Ea nu are treabă cu pericolele, pe cînd umbli pe teren. Ci știe doar să te împingă... Asta, spre ceva care-i prinde bine. Adică a cuceri. Proces în urma căreia are de cîștigat ea, căci îi va sosi bănet din cucerita Indie, să zicem, dar și organizarea umană pe care o păstorește.

Știu că vă par a fi băut ceva de dimineață, dar vor totuși în organizarea socială o ființă, barim întru manifestări. Și m-ar mira să nu fie așa, cîtă vreme e alcătuită din oameni, totuși.

Cum ziceam și-n amonte de tot, n-o să ajung bine...
Ziceți că mă aflu un panglicar, deoarece lamentațiile de acest gen trădează un timp descărcîndu-se interioricește, și care prin urmare are șanse a trăi mult, spre deosebire de aceia care țin în ei - fie și cu mult zîmbet optimist pe buze?
Nu-ș' ce să zic... Vom vedea.

PS
”...ridicandu-se pentru o clipa la inaltimea muntilor."
De la un ateu citire...: Dumnezeule! Care înălțime a munților?!! Păi, încurcăm aici niște borcane.. Înălțimea fizică e din alt film, decît aceea a metaforelor care ne fac bine la suflet!

O să ziceți, a cîta oară?, că să aflu sinistru de cîrcotaș, dar la ce mi-aș pune dop ideii? (nu știu cum se face că aceeâia în dezacord cuc e spun pe-aici se-aruncă rarisim în discuții contradictoriu, referînd în cel mai bun caz să spuie că-s frustrat, și alte alea...). Ca părere a mea. Nu poți vorbi de înălțimea spirituală a munților. Asta din banalul motiv că, dacă te-ai apucat a-i colinda, ai vedea că ei nu conțin minunății spirituale, ci mai degrabă pericolele. Ori, poate și mai nașpa, sentimentul că te-ai dus cu eforturi pînă pe cocoașa lor, iar acolo golul din interior ți-i același...

Cum spuneam, toată poeziile despre Ei iau naștere departe de dînșii, din stricta dorință de-a face plăcere neofiților... Pot părea prost dormit, cu-așa ne-amabilități, dar poate-i și cazul a descifra ce și cum, sub acele măreții literare...

sâmbătă, 9 iunie 2018

Schimb de păreri în zonă a mersului pe munte, cît și religioasă

X:

„Rugăciune...

În această ascensiune, Doamne te rog să fii cu mine, să mă ocroteşti şi să-mi călauzeşti paşii.Dar și de voi umbla prin Valea Umbrei Morții, eu Doamne, nu mă voi teme...căci Tu ești cu mine. Tu ești turnul meu de veghe și cetatea mea de adăpost. În Tine mi-e credința, în Tine mi-e nădejdea. Iar de-i va fi dat Morții să mă întâlnească astăzi, fă Doamne ca ea să mă găsească sus, printre stânci, cu ochii spre creste și cu brațele larg deschise, îmbrățișând cerul albastru, pe care îl iubesc atât de mult . Amin”

.

Y:

N-am apucat niciodată a spune "Doamne ajută!" (la vremurile-mi de religiozitate, și pe coclauri montani aflîndu-mă).
Nu-mi ardea pur și simplu, de așa ceva, în care-aș fi văzut doar un mod de distragere a atenției, de la problemele tehnice ale momentului.

În schimb, mulțumeam Înaltului pentru locurile faine întîlnite prin abrupt (pe urmă, Dumnealui a dispărut ușurel din viața mea...).”

.

Z:

„„Din fericire ptr mine, am avut ocazia sa Îl descopăr cu adevărat, în vârf de munte. Și tot acolo, mă simt cel mai aproape de El.”

sâmbătă, 26 mai 2018

Demult-demult, am vizitat niște înaintași în ale muntelui...


...
De la care am fotocopiat niște imagini, din activitatea dumnealor.

La vremea cu pricina se lucra cu așa-numitul rolfilm (în aparatul foto), după care scoteai apoi poza cea pe hîrtie.
De pe el, am scos eu imaginile propriu-zise, sau măcar așa mi s-a părut.

Zic ultima vorbă pentru că la un moment dat, posedînd acel amic un scaner mai bun decît aveam eu (2011?), am dat să-mi fie transpuse în digital respectivele filme.
Împrăștiat ca întotdeauna, nu mi-am bătut apoi capul prea mult cu ele. Acum însă, într-o vizionare de rutină, descopăr niște imagini de care eu însumi nu mai țineam minte.
.
Mai exact le văzusem o singură dată, în casa vreunui înaintaș de care pomeneam, și atît. Adică precum nu le-aș fi văzut deloc.
.
Îndrăznesc a vi le expune și domniilor voastre.
Primele dintre ele provin din colecția Titi Ionescu, apoi se trece prin colecțiile Țițeica, Baticu și Beldie.

Dedesubt:
La casa Padina, a lui Serghie Popescu.
În stănga N. Baticu.
Femeia blondă, așezată ceva mai sus, îmi pare a fi Olly Geresch..



În Creasta Pietrii Craiului.
Titi și Lala Ionescu, spre stînga și el deasupra..




Pentru (inerent) mai puțin cunoscători, Titi Ionescu a condus campania de explorări a asociației ADMIR (1938-39) în abruptul Pietrei Craiului, în urma cărora au fost parcurse mai multe drumuri, devenite apoi clasice. E vorba, de pildă, despre Umerii Pietrei Craiului.

Vezi aici, de la p. 271.
https://www.academia.edu/10276470/Sus_la_munte_la_izvor

Același grup.



Titi Ionescu.
Dacă îmi aduc aminte, a trăit între 1908 și 1974.
Soția lui a avut amabilitatea să mă primească în 1986.




Același, în stînga, prin București.
Era funcționar la Uzinele de Gaz și Electricitate. Posibil ca imaginea să fie luată pe bd. Elisabeta din București, vizavi de Cercul Militar.



Mai jos, Titi Ionescu -  în stînga - foarte posibil pe Valea Mălinului din Bucegi (se poate ghici mai bine într-o a doua poză).







































După trecerea Dintelui dintre Colți (Coștila, Bucegi), nu departe de Brîul Mare.



Alte imagini , din setul scanat de Dan Mârza.

Al doilea din stînga, în picioare, Nicolae Butmăloi (cabanier în acel moment la Casa Peștera, a Turing-Clubului României).

Imediat în dreapta lui, cu centură vizibilă, îmi pare a fi doctorul Vasile Steopoe.



Existentă deja pe net, și tot atunci luată:
De la stînga: Ion Cantuniari, N. Butmăloi, Viorica Steopoe, Radu Țițeica, Vasile Steopoe.


Cred că e din colecția dnei Lili Șincan...
Pe vîrful Picătura, după toate aparențele. În stînga Nae Dimitriu, în dreapta Ion Șincan.


Ion Șincan.
Născut parcă 1908, decedat între 1982 și 1985.




În set există și un cadru care circulă deja, pe net:



Altele.
În dreapta Ion Cantuniari.
Foarte probabil ca doamna din dreapta să fie soția lui Costin Nenițescu.



De asemenea:




Radu Țițeica (1905-1987)
Probabil în Poiana Coștilei.



O poză poate de două ori istorică.
Îmi pare a fi de la o tură de răscruce în evoluția alpinismului românesc, și anume aceea de pe Valea Albă, din aprilie 1931.
Răscrucea a constat în faptul că momentele mai tensionate dintr-o tură nu chiar comodă au dus la dispute, grație cărora apoi un Nae Dimitriu a simțit nevoia să-și facă un grup al lui - viitorul Club Alpin Român.


Probabil la Poiana Stînei/Reginei. În stînga, Alex. Beldie (1912-2003).
Poza e luată aprox. în 1935.



La Grindul Pietrei Craiului.
Înțeleg de la știutori ai locurilor că se afla un pic mai jos decît refugiul de azi.




Scrisoare, cu extrase din presă (și comentarii...), ale lui Nae Dimitriu, către prietenul său Radu Țițeica, aflat la Paris.
1931-32.


Un mini-afiș publicitar (interbelic), în colecția Radu Țițeica.



Niculae Baticu, la înhumarea unui cogener (1987).





PS
Amicul (pe nume Dan Mârza) mi-a scanat din greșeală în așa numit flip orizontal.
Cîteva, privind locuri știute mie, le-am sucit la loc, dar e posibil să-mi fi scăpat vreunele. Dacă observați, a fi în oglindă, dați-mi de știre.

Fără îndoială că vremurile s-au schimbat...

Fără îndoială că vremurile s-au schimbat, iar atitudinea celor din imagine poate părea desuetă.
Dar o găsesc cea mai bună metaforă, pentru zbaterile unui Nae Dimitriu și ale ciracilor săi.
(ultima noțiune nu avea caracter peiorativ!)

Adică ale Clubului Alpin Român, cel interbelic.

Fotografia postată de Mircea Ordean.

Dimitriu este al doilea din stînga, la vremea cînd avea șuviță imediat deasupra frunții (pe urmă a mai chelit)...

PS
Indiscutabil, e de retușat un pic, la setul de imagini de care vă spun azi..