luni, 21 august 2017

Coborîșuri, din munte și viață...

Tare-mi plac imaginile pe care le-a luat Adrian B., spre subsemnatul (coborîtor imediat sub cabana Caraiman).
.






.
Poate mă îmbăt cu apă rece, dar mi-aș dori să văd în astă încîntare a Ordeanului semn că izbutește să se despartă senin de pasiunea maturității sale.


Și anume mersul prin abrupturi montane.
.


Aș minți să neg că nu voi mai bate coclauri, dar o voi face doar venind cu telecabina, și implicit în coborîș, prin locuri pe care le consider sigure.
Mai exact voi renunța la căratul de tarhat alpin, respectiv la asudat - fie și prin locuri ce încîntau, ce ofereau chiar sens al existenței altădată.
.
Astăzi nu mai posed locomotivă trupească pentru așa ceva.


O să spuneți aici că e normal a nu te mai chinui, dacă te lasă putirințele.
A intervenit însă multă vreme problema rostului prin viață, care nu se dădea umplut cu altele. Ori nu se voia lăsat gol. Și-uite-așa chinuială,de vreo cinci ani, cu des gust de „Ce dracului caut eu, babalîc rablagit, a mă chinui și risca pe-aici?!”.
.
N-am nimic cu acea zonă delicioasă,dar nu mă mai calific pentru a-i mîngîia rotonjimile.
Așa mărturisire sună prost, însă cu mult regret nu pot oferi ceva mai tonic (iar la o adică nu e treaba mea, că alții se închid la față din orice zisă netonică).
.


La chestiune, multă lume își descrie urcușul (cum a trecut de la potecuță la pereți, de pildă), dar îs rarisimi aceia care pomenesc și varianta inversă.
Niculae Baticu pomenește undeva despre coborîrea ștachetei, de la pereți la văi alpine, apoi la potecă, dar o face totuși fugar. Alții nici pe-atît.
.
Nu știu cît țin eu aici să par interesant, și cît cred că e de comunicat, totuși, de-așa zonă existențială.
.
.
PS
.
Pozele lui Adrian mai au o calitate, chit că una strict subiectivă.


Visam la un moment dat că încep a coborî din punctul maxim al existenței (cei 45 ani de viață), metaforizat oniric prin vîrful Omul. Cum se afla deja ora patru a după-amiezii, anticipam a mă cuprinde întunericul, pînă la Bușteni.


Simbolul s-a mai ivit în cîteva nopți de-ale mele, iar o viitoare geană a răsăritului - după o noapte petrecută pe munte (repet, în vis) mi-a risipit prea puțin din disconfort.
.
Imaginile prietenului s-au suprapus în sufletul personal pe acea idee, a coborîtului - pe întuneric - din înălțimi ale existenței. Soarele ce luminează în ele m-a reconfortat, chit că nu e de făcut pariu cu nimeni, despre cum ne va fi mîine ori peste zece ani.
.
.
PS2


”Aș minți să neg că nu voi mai bate coclauri, dar o voi face doar venind cu telecabina...”


La cîți bani poate cîștiga un leneș și timid ca mine, exact din an în Paște voi atinge zona Babelor bucegiste, iar de-acolo acoperișurile Văii Seci a Caraimanului...

vineri, 11 august 2017

Purice viu. Napoleon mort

M-am nimerit în fața televizorului, la o emisiune Memorialul Durerii.
Foarte posibil, nu una nouă.
Și unde se vorbea despre anticomuniștii deceniului șase (cel din secolul XX), mai exact aceia din munții Făgărașului.
.
Chit că-mi dau cu părerea urgent, și despre multe, n-am dat atenție pînă acum subiectului (minus iconoclastia că ceva nu-i cușer, cu Muzeul Rezistenței șcl de la Sighet).
.
Mai apoi (și pentru că Ion Gavrilă Ogoranu mi s-a părut - măcar la bătrînețea-i - un tip simpatic) am dat un search leneș, pe subiect.
Pe-acel drum, am ajuns a urmări la un moment dat pelicula „Portretul luptătorului la tinerețe” (haios foc să-l vezi acolo pe actorul Constantin Diță, adică Giani din Las Fierbinți).
.
Comit aici încă un sacrilegiu.
Dar nu pot pentru ca să-mi ascund părerea...
Vă mărturisesc a fi descoperit mult subiectivism în rîndurile despre belelele acelor rezistenți, respectiv despre dumnealor ca oameni.
(subiectul, despre acea subiectivitate, se poate extinde la greu...).
Mai apoi, că tot căpătasem apetit întru acea perioadă istorică, îmi veni să aflu și eu cîte una-alta, despre o altă (micro)zonă istorică, și anume despre „Rugul Aprins”.
Mișcare din același deceniu șase, care a dus la întemnițarea - de către comuniști - mai multor animatori ai ei..
Din ce auzisem, reținusem a fi fost o acțiune de bun simț, la care niște oameni la locul lor au luat-o crunt peste ceafă...
.
Lecturez însă mai în amănunt despre tărășenie, descoperind (și aici) subiectivitate cu carul.
.
Unghiul părtinitor cu pricina se află, firește, nuanțat, în sensul că unii dau mai mult cu cădelnița, decît alții.
Citesc de pildă (în filele unui tînăr istoric, pe care-l găsesc demn de multă stimă, dl George Enache) despre liderul „Rugului...”, și anume Daniil Sandu Tudor.
Și în care observ un omenesc dintre cele clasice, inclusiv cu fuduliile (asupra realității înconjurătoare) pe stil Nicolae Steinhardt.
Cum zicem și mai sus, subiectul e (mult) de extins.
.
PS
.
La ultima chestiune.
Faptul că alții văd în Steinhardt diverse minunății nu mă împiedică a tăcea/refula chiar ce am observat eu la respectivul (și despre care am mai scris în timp).
.
În paralel, mă trec liniștit în categoria Napoleon mort, în sensul că observațiile-mi vor fi în veci acceptate, preferat fiind puricele viu, al ziselor care se potrivesc ființei umane.
Mai exact, cele care-i fac plăcere acesteia. Și care, inevitabil, se bazează pe des ocol al realității, care cuprinde minciunică/părtinire favorabilă, și-n general drog pentru a suporta realitatea.
.

miercuri, 9 august 2017

Păreri. Despre stil. Și om. Și ființă umană, în general

Lectura prin scrisele lui Dan Cassasovici m-a trimis pe nesimțite la rîndurile lui Sorin Tulea - cele din „Amintiri din războaie neterminate”.



În fața subiectivismului acestora (raportat la care parti-prisurile reclamate de mine anterior se află mici copii...) nu pot rămîne decît gură căscată.
De pildă, să trăiești cu impresia că - dacă au murit sute de mii de oameni într-un conflict armat - e obligatoriu ca tabăra acelora să și cîștige...


















Am extras de aici...:

Mai privesc nedumerit și la părerile deloc documentate despre acordurile Yalta (1945).
Asta, între multe alte aserțiuni - pardon! - aiurea (cu grijă însă a se pune sub faldul vorbei antice, „Amicus Plato sed magis. amica veritas”...).


Înțeleg însă că naturalul omului normal ne împinge, spre așa pretenții.


În paralel, nu-i deloc a da la coș scrisele lui Sorin Tulea, care conțin multă viață, respectiv nesfîrșită informație.

Contrariile obligate a viețui împreună...


PS
Să fiu iertat, dar nici Mircea Cassasovici nu-mi pare a-și verifica prea tare zisele...:

Repet , Sorin , dupa ce a stat 16 ani la închisoare s-a întors , la fel cum a intrat , echilibrat , cu o memorie excelenta si neclintit în credintele lui. »”

Eu unul am îndoieli despre spiritul echilibrat al lui S. Tulea (în paralel, nu am pretenția a poseda eu așa ceva!).
Apoi, credințele sînt vorbe mari, și cam atît. În sensul că-i discutabil scaunul la cap al vreunora (vezi, mai sus, despre Yalta), și unde poate-i mai util a renunța la ele...


Admit însă că există o nevoie de a-ți vorbi bine apropiații (pe cei din tribul tău), atitudine recomandată de normele sociale, ultimele sosind și cu un anumit tip - în sine nenatural - de exprimare.

Mai mult decît de adevăr, ființa umană are nevoie să se simtă bine - sub această boltă nu neapărat pașnică...



PS2

 Cu toţii eram conştienţi că trăim un mare moment istoric, unic în istoria românilor, deoarece în această istorie este pentru prima dată când românii răspundeau cu arma în mână la cei aproape 1000 de ani de năvăliri barbare şi de mizerii venite dinspre răsărit, de dincolo de Nistru.” (sursa)

Pentru prima dată?
(trec aici peste formularea de clasa a patra plus naționalistă, cu năvăliri barbare, plus mizerii sosite peste noi, cei puri...)



Același condei:


Trebuie menţionat că în aceea noapte, din toată Armata Română, primii soldaţi care au executat acest ordin (s. MO) au fost din echipajele combatante ale Grupului 5 bombardament din Flotila 1 de la Braşov, echipaj din care am făcut parte şi eu. Până şi azi mă simt mândru de acest fapt, iar amintirile pe care le port şi acum pe picioare după această aventură care a fost războiul cu arma în mână împotriva U.R.S.S., sunt pentru mine cele mai valoroase decoraţii de război şi dovada concretă că nu am făcut parte din categoria idioţilor utili care au pactizat cu bolşevicii ruşi, categorie care încă mai există şi azi pe toată suprafaţa globului terestru!”
Idiotul lipsește întotdeauna din oglinda personală...


Nu m-aș jena pentru criticismu-mi de aici, poate astea-s totuși de zis, într-o mare (a media) unde au multă trecere scrisele vreunui Mihai Ogrinji...

În același timp, mă declar incapabil a vădi stimă, către cineva care se grăbește a declara pe alții idioți...


Trec aici peste faptul că identificatorul de idioți nu le are - absolut întîmplător... - cu finețurile de gîndire. 

A la: „Ce te făceai dacă viața te-ar fi ținut departe de corpul militar care - la 22 iunie 1941 - a primit ordin să atace primul?

STIL al narațiunii. Poate util de zis...

Narațiunea fiind a subsemnatului (și în diverse locuri ale netului, care-l găzduiră).

Făceam trimitere în penultimul post la un material (vorbind între alții despre chirurgul Ion Juvara).
Poate n-am  observat eu suficient de bine, dar observ că multă lume își menține îndrăzneala (am în vedere pe cei care-o posedă...) scriselor, odată cu trecerea anilor.

Or, mă observ că nu aș mai avea curajul unor băgări (precum acolo) în diverse cotloane ale realității. Mai exact, să vorbesc despre vreo tînără femeie ori alta.


În același timp.

Recentul clinci cu diverși de pe siteul Carpati.org mi-a scos în minte o dorință, despre care sîntem conștienți mai rar... Și anume ca lumea să ne ia în serios (ori foarte în serios) scrisele.
Mărturisirea-mi de aici de una de care omul se ferește, dar, dacă tot a ieșit la lumina conștientului...

Altminteri, nu m-aș jena prea tare de așa înclinație, spre dobîndit faimă. La o adică, ni-i în ADN, din motive ale speciei care pot fi explorate.
Tot ea, specia, în combinație cu morala societății, declară așa dorință (de reflectoare, aplauze și alte alea) drept lucru foarte urît - atît de urît,  încît nici nu vîntură motivele acelei interdicții, doar se face mișto de ea)

Destui nu au bafta de-a le fi apreciate scrisele (cu atît mai puțin la înălțimea nevoilor interioare). Este și ceea ce am constatat, privindu-mi materialele de pe acel site.
Mica și greu avuabila problemă de pe aici este că te paște inclusiv ideea de a-i socoti pe-aceia nedemni de producțiile tale. Pornind de aici, îți poți șterge operele de pe acolo - cum a procedat  imperfectul domn ce scrie aici.

Ceva similar, dar și pe fond vîrstă, s-a petrecut în momentul în care nu am mai țiut să popularizez acest al doilea blog. Și, legat de care, mi-am zic că acela de-o fi interesat de așa ceva (să presupunem...) le va găsi.


Adaug și o altă
greu avuabilă.

În unele din ultimele mele scrieri, mi-am descoperit tendința adîncă de-a trata pe un oarecare drept tatăl ideal care mi-ar pica bine. Tatăl meu fiind dus de ceva decenii, iar eu unul aflîndu-mă oricum la senectute (fie și aceea debutantă).

PS
O să mă trageți de mînă acum, la final post, că tare-am făcut pași înapoi (cum mă lăudam inițial, aici) în ale îndrăznelii ideilor...
Am renunțat la dracul, pentru a mă înfrăți cu... tat-su.

ISTORIE munte. Mărunte, oarecum. Despre Mircea Cassasovici

Fiul acestuia, Dan, vorbește în acest interviu despre perioada cît Mircea C. s-a afla în închisoare.

Legat de respectivul material de gazetă, îl găsesc extrem de interesant, chit că - pare-se inevitabil sub soarele acesta - plătește tribut subiectivismului (valabil pentru Dan C. cît și pentru gazetar).


După cum.
Observînd fizionomia lui Mircea C. din ultimii ani de viață, mie unuia mi-e inevitabil gîndul la
ideea de trecere, ce însoțește existența - ca ființe (umane, în cazul nostru)...








PS
Întîmplător, mi s-a întîmplat să scriu cîndva despre 'cocoșeii' care l-au dus după gratii pe Ion (Cuti, îi spune Dan Cassasovici)

joi, 27 iulie 2017

Am trecut ieri printr-o librărie...

O minunăție. E vorba de Cărturești (aflu acolo că au patroni români - bravo lor!).

Multe cărți interesante, fie și unui cîrcotaș ca mine. De pildă jurnal Ion Rațiu din anii 50, respectiv un interviu luat lui Viaceslav Molotov.
Bani să fie (nu e cazul meu)!

Am avut însă acolo o problemă mare.
.
Ignorînd copilăria, oamenii traversează două epoci.
Prima este tinerețea-maturitate.
A doua, bătrînețea.

Din motive care se pot discuta, societatea preia ideile, atitudinea maturilor.
Nu și ale bătrînilor. Ultimele fiind al dracului de deprimante (generalizez puțin, admit..).



De fapt, în fața deprimării și a altor neplăcute surate există remediul pietrei de moară așezate deasupră-le. Pe așa silnic (dar sanitar) obroc se pot mima în continuare idei, gesturi, dezinvolturi ale vîrstei precedente.

Se poate întîmpla s-ajungi la bătrînețe și să te pălească anomalia de-a privi în jur și a nu o lua întotdeauna la goană / a refula îngrozit. Accept a nu fi tare roz nici în această situație, dar îți poți face o părere (presupunem că și interesează pe cineva...) asupra celor din jur.

Din așa nefericită pozițiune, am dat inevitabil ochi spre cărțile din librăria pomenită.
Mare parte dintre ele servesc idei, certitudini (sic) care nu mă mai dau gata - la cei 60 ani ai mei.
De pildă, cele despre evoluție umană - mai ales cea furnizată prin simplă batere din palme.
Ori despre personaje trandafirii, a la regina Maria a României.

La acest stadiu al ziselor mele e caz de-o dublă 'mea culpa'.
Admit că nu e frumos să pui la zid (zicînd că-s apă de ploaie) chestii care ți-au animat propria existență, la junețe și maturitate.
În același timp, și chit că nu e scris concret pe undeva, cunosc despre interdicția socială de-a tulbura plăcerea de-a trăi a ne-bătrînilor.

Cu toate acestea, îmi permit considerațiile (inevitabil subiective) de pe aici.
N-am idee cine și cum trage sforile pe scena asta cuprinzînd ideea de viață, timp și spațiu (prima ultracomplexă, celelalte - fi-le-ar stirpea a naibii! - infinite).
Dar observ o chestie.
Viața omului nu poate ființa, în primele ei două treimi, fără iluzii (ce se întîmplă dacpă nu le-am avea, păi e de cercetat).
În mod practic, organismul nostru secretă niște alea (cunosc un autor care tratează minunat subiectul). Endorfine, parcă, ori măcar neam cu ele.
În baza lor, și nimica ne mișcă - mai exact ajută să ne pitim angoasele (nu vă stric ziua, traducînd via conștient cîteva dintre ele...).

Situația ajută în a ne destinde urgent (la vreun banal „Fii așa...!”),acea liniștire ajutînd la îndeplinirea celor diurne: distracție, job, familie și ce-or mai fi.

Văzute de la mijlocul lor, deceniile de maturitate-s nesfîrșite, dar le vine un sfîrșit.
N-am idee exact ce se întîmplă atunci (nici autorul cărții pomenite aici la un moment nu spune), cert este că nimica începe să nu mai miște.
Iar vreunul ca subsemnatul începe să răsfoiască vreun Jacques Salome (să zicem „Dacă m-aș asculta,m-aș înțelege”) și simte că opul, zisele de acolo nu mai destind nimic prin interior.

Tărășenia (și cu risc de a extrapola eu nefericit) e valabil și la alte generatoare anterioare de roz.
De pildă scrierile vreunui Emil Cioran (o idee, la PS, jos aici)
Aș trece aici și pe N. Steinhardt (puteți spune liniștiți că am idei critice puține și fixe...).  Cu nuanța că, dacă posezi pietre de moară solide, poți rezona și-n continuare cu demiurgismele acestuia. Am în vedere aici luatul de savantlîcuri despre cutare sfînt creștin, glosînd tu încă o dată înalt la chestiune - chestie care dă minunat la suflet...
Că veni vorba de religioase, ele servesc și pe cei cu amintita piatră (peste refulate) mai slabă, dar aici se ajunge la o lectură cvasipermanentă - inclusiv în metrou - a unor cărticele mici, lipsind de această dată apetitul de-a broda discursiv pe marginea lor.

PS
Aș trece nefericirea cioraniană (mă refer la aceea livrescă) în categoria vaccinurilor.
Adică există acolo un virus, dar mort, care tulbură un pic, dar întărește.
Virusul respectiv e decedat prin simpla-i ieșire în conștient - fie și al unui autor de avangardă. Dacă, să zicem, ar fi avut puterea de-a viețui și 'la lumină', respectivul ar fi dat demult în bîlbîială, cu efect a nu-i mai arde să scrie, despre nefericire șcl..

 

Eternele-mi nepotriviri, cu alții. Aici, cei de la Carpati.org

Am avut un clinci (nu mă pricep la altceva...) cu cei de la Carpati.org.
Am socotit și socotesc a le fi excesiv spiritul 'Brînzovenescu', adică evitător de tulburări, de polemici.
(în paralel, admit, nici subsemnatul nu se află perfect. La acest capitol i-aș trece în cont opinia că producțiile-i sînt magistrale)
Disputa ne-a plecat de la ideea-mi că mi-a fost frecată nedrept ridichea acolo, acum (da!) șapte ani, cînd am luat caietul de însemnări de pe Degetul Roșu al Morarului, Bucegi, și l-am dus în biblioteca din Bușteni a Clubului Alpin Român.
La 2017 privind lucrurile, îndrăznesc a spune că am procedat bine - alternativa fiind o minunată celuloză risipită prin măruntaie de Moraru.
(mulțumirea nu mi-a venit din senin, ci descoperind că inși fotocopiază acele caiete și postează pe net. Deci sînt vii și circulă, aș putea spune...)

Mi-am expus astă personală într-un articol pe amintitul site. Nu mi-a fost acceptat, că nu e în ton cu bla-bla-bla-ul de funcționare al dumnealor.

PS
În ton cu aceeași grandomanie care mă animă, observ că singura asociație montană care-a izbutit să treacă din interbelic pînă în zilele noastre - și anume Clubul Alpin Român - a avut la frîie (inclusiv cele constitutive, din 1934, respectiv 1990) niște tipi deloc cuminți.
E vorba de Nicolae Dimitriu,respectiv Niculae Baticu.