duminică, 13 ianuarie 2019

Respect față de munte - opinie personală (II)

(continuare)

I

Permiteți să adaug cele de mai jos, la un material recent, despre respectul față de munte.
Un confrate a comentat, la acele zise ale mele:

„Sunt tot felul de indivizi care nu au nici o pasiune. Poate doar ceva licori si multa mancare. Cand se intampla ceva pe munte sunt cei mai aprigi. Vezi daca faci altceva esti ... Asa si pe dincoli, nu respecti muntele. De obicei ii tratez cu ignoranta si intelegere. Acum la recomand sa vorbeasca cu un ortoped sa constate ca cele mai multe fracturi sunt la coborarea din autobuz ... aca au cu ce isi dau seama ce am vrut sa spun...”
Eu unul m-am accidentat doar în București, la banal mers pe stradă (de fapt, la banal alergat ușor), la munte. De două ori, la fel, și în același loc aproximativ.
Recunosc a fi avut baftă însă, la munte.

Stau și mă întreb dacă nu e folositor, în ale mersului pe munte, a ne recunoaște bafta în ture, decît a glosa pe ideea respectului.
Paradoxal, cred eu, să admiți acel noroc nu înseamnă să dezarmezi/bravezi.
Cum nici a recunoaște că nu te ocupi cu respectul către munte nu-i vreun ne-respect la adresa aceluia (de pildă, că i-ai pune exploziv pînă ar rămîne cîmpie...).
A mă gîndi la baftă nu mă duce la culcat pe-o ureche, ci dimpotrivă - la gînd cu ulciorul...

Pozele sînt dintr-un moment la care am trecut la mustață de probleme.
Mai exact, o semicoardă prea scurtă (coroborat cu lipsă loc piton exact deasupra săritorii) m-a obligat să caut un loc de ancorat rapelul la mijlocul săritorii.
Iar parcă ciocan lipsindu-mi....



.
Pe de o parte, nu m-aș pune în exces la zid, pentru gesturile de atunci. După cum, cred mi-am socotit totuși bine pașii/gesturile, în acea situație delicată.
Iar totodată, dacă e să fie probleme, vorba cuiva, te iau și din poarta raiului.

Ca părere a mea, mersul pe munte - în zone mai accidentate, barim - are multă legătură cu bafta.
Ceea ce nu exclude însă prudența (ce conține inclusiv întoarcerea din drum).

II

„Din păcate trebuie sa ne gândim mereu că muntele trebuie respectat și că acesta nu iartă pe nimeni....
Eu unul că muntele iartă. Ba și de multe ori.
Spun asta și privind cît de fermă e zisa pe care o reproduc mai sus, dar totuși alături de realitate...


În paralel, există și ghinion măricel, uneori. Așa vrea să le alterneze, dumnealui Muntele.

**

La o adică, alpiniștii morți în patul lor se află oameni iertați de munte, în mersul lor la trupul acestuia).

Chestia asta cu (neiertatul) îmi relevă automat un gen de ființă - fie și strict metaforică.
Un munte care ține la îndemînă ideea de a ierta sau ba mi se pare o ființă cam nașpa după gustul meu. Acru și limitat la minte.

Mă aflu om umblat pe munte, iar în paralel posesor de condei destupat.
Cu toate acestea, nu am atribuit niciodată muntelui suflet.
Sună urît ce spun, dar am preferat să viețuiesc, să relaționez cu dînsul pe stilul meu, și nu-mi pare rău.

La o adică, e lipsă de modestie să atribui muntelui suflet.
Mai exact să crezi că poți pune complexitatea acelui domeniu într-un tipar, fie el glorios, adică din categoria lui a poseda suflet

Respect față de munte - opinie personală (I)

Nu mi-am pus niciodată problema să respect muntele.
Asta și pentru că nu am idee, cum e aia sa nu-l respect.
.
Că tot veni vorba, tratez cu rezerve ideea de respect.
.
Știu că sună prost ce zic, dar pot argumenta.
De pildă solicită respect acela care nu poate emite/oferi altuia, cît să poată naște la celălalt reverențiozitate.
.
Dacă dai altuia ce vrea, te va respecta automat.
Asta și de teama de a nu pierde din preajmă un om care îi produce bine la inimă.
.
Cine solicită respect, prin definiție, nu vrea să ofere nimic în schimb.
Îl vrea pentru că e mai virstnic, pentru că a suferit, pentru că e rudă cu marele X și tot așa..
.
PS
Ideea cu respectul față de munte duce lucrurile, zic eu, într-o cheie infantilă.
Vezi în acela o persoană...
.
Realitatea îmi pare mai complexă de atît

joi, 10 ianuarie 2019

Eventuale cărți. Și din scrisele vreunui zăpăcit.

Oare din zisele-mi de munte, cîndva, se va scoate o carte?
Spun asta pe cînd, în curățenie pe Facebook, postările de munte se duc pe blogu-mi.
.
Teoretic, afirmînd cele de mai sus, eu aici mă aflu cu toate păcatele.
Aroganță, siguranță fudulă de sine etc.
.
Dar.
Pînă la urmă, și pe lîngă joarda socială pomenită imediat mai sus, îmi asum și niște riscuri.
Mai exact, că nu fie interesat nimeni de publicarea unei așa cărți (mai cunoaștem cazuri...).
.
Iar finalmente, să vină batjocură:
„Se dădea mare sculă acela...Ce figurant!”
.
Și cînd te gîndești că la mijloc e o biață fire umană.
De care nu sîntem întrebați dacă ne convine.
Iar în același timp sîntem obligați a o urma...
.
PS
De chestia următoare nu se prea scrie...
Și anume (de) a fi uitat.
Cum se simte.
În paralel, și deși nu se practică, e doar la un pas s-acceptăm acea realitate.
”Da, domne, ne aflăm uitați (asta, după ce-am dorit cu ardoare o viață întreagă a nu fi așa ceva, ba am depus și titanice eforturi, în acea direcție)...”
Urgent se risipește acel tîmpit sentiment!
(la mijloc fiind paradoxul psiho, de care băteam cîmpii pe-aici, deunăzi...)

duminică, 6 ianuarie 2019

cele două formațiuni care dau numele asa-numitei zone a Gemenelor, din Creasta Picăturii.

Toponimie.
Bucegi, Caraiman.

Iată cele două formațiuni care dau numele asa-numitei zone a Gemenelor, din Creasta Picăturii.

Initial locurile au fost explorate vizual de la Verdeața Văii Albe. De acolo, pe înalturile Caraimanului se ridică două rubedenii, in formă de clăi pietroase surori.
.
Numele de Gemene a subzistat suficient pentru a fi atribuit (la premiera acelei muchii impozante din Caraiman) prispei ce marchează Creasta Picăturii aproximativ la inaltimea lor, iar apoi Albișoarei ce scapă de sub ea.
Ulterior, nu a mai luat nimeni in seamă că la fața locului, în Creasta Picăturii, nu există două țancuri sau proeminențe asemănătoare, ca infatisare. Asemenea unei sageti, denumirea cu pricina plecase deja din arcul popularizării...

Una din ororile subsemnatului în mersu-i prin abrupt ...

Una din ororile subsemnatului în mersu-i prin abrupt a fost să nu aibă de-a face cu Salvamontul.
O fi orgoliu la mijloc.
Am avut acest sentiment poate mai acut ca niciodată acum doi ani, la o traversare în Caraiman.
Eram împreună cu unul dintre cei transportați de Salvamont aici.
https://www.facebook.com/romania.salvamont/videos/1987126968257870/?t=7

Eventual, aici.

Viața...
.
PS
Teoretic, mă dau eu deștept cu așa scrise ori măcar lansez ce nu se cuvine.
Însă realmente e felie de viață.
De realitate.
.
PS2
Mă aleg des cu acuza datului deștept.
Asta, deși la mijloc o fi banală dezinvoltură, a omului insuficient trecut prin malaxorul social (așa s-a nimerit...).
E avantaj, cît și dezavantaj în așa ceva.

Credință

Mereu privesc mirat spre legenda de căpătîi a unei mînăstiri oarecare, zisă Caraiman (dar stînd pe vecinul Jepii mici).
(oare ce mit vor inventa bisericii de la Babele?)
.
Poate nu cred în Dumnezeu și privind cum nu spune nimic împotriva minciunilor (inclusiv ale celor care-L preaslăvesc).


PS
Cît de sincer zîmbește omul Domnului, în imagine...
Cu dinții, mai exact.
,
Ferească... Dumnezeu să te lase a-i ghici în ochi, una ori alta...
.
PS2
Singurul temperat dintre salvamontiștii bușteneni din imagine e Ciprian Aldea.
.
Că veni vorba de el, știu că era prieten cu Mugur. Ca urmare, nu mă miră a nu se fi pedalat, ca de obicei, pe imprudența accidentaților scoși de Salvamont din munte.

La vremea accidentului Crinei Popescu....

La vremea accidentului Crinei Popescu, cea menită de părinți să le astupe ceva (mari) găuri existențiale, un bun prieten se afla tare revoltat, de cei care o împingeau spre performanțe alpine.
.
Găsisem aiurea acel fenomen, al copiilor trimiși să devină minune, cu mai multă vreme în urmă, de cînd audiasem o bandă sonoră, la un panou de cățărare oarecare.
.
Dar la accidentul Crinei am solicitat amicului cu pricina ceva nuanță. Un pus în locul părinților, chit că ce-ar fi rămas nelăudabilă contribuția la tragedia fiicei. Asta, și pentru că-l bănuisem anterior, pe-acel prieten un om al judecăților domoale (și se străduia să lase această impresie).
.
La chestiune, și părînd bizar c-așa idei vin dinspre subsemnatul hipercritic ins, cred că-i sănătos a manevra cu prudență critica spre altul.
Iar asta nu pentru că-i religios subsemnatul.
Ci pentru că, pur și simplu, cu toții ne aflăm imperfecți.
.
Prin urmare, nu știi niciodată cînd poți fi acuzat, de grijă insuficientă pentru copiii tăi.