sâmbătă, 2 decembrie 2017

Vise, taică, vise... Și chiar nocturne, plus legate de munte.


Am spus în mai multe rînduri că nu aș putea descrie trăirile-mi legate de mersul prin zone alpine (din timpul lor, dar și de mai tîrziu).
Căci e greu de trecut pe hîrtie, iar dacă aș izbuti, ar fi vorba de trăiri strict personale, deci nu chiar capabile a trezi rezonanță în ceilalți. (v. PS).
În schimb, aș aminti despre apariția unor zone alpine în vise...
Nu s-a întîmplat foarte des așa ceva, s-o precizez...
.
Prima dată - decorul nefiind altminteri foarte asemănător realității din teren - am visat un fel de fabrică textilă, cam sub Spălătura Văii Seci (Caraiman, Bucegi).
Poate visul s-a legat de una din puținele-mi fabulații (de zi, ca să le spun așa) de tip Nestor Urechia, cu amenajări de locuri în abruptul Bucegilor.
Dacă el își imagina un refugiu în Valea Caprelor din Coștila, între altele cu bibliotecă, eu meditam la un fel de sufragerie încălzită și cu geamuri mari, lavreme de iarnă, undeva cam în zona săritorii Prelucii din aceeași Valea Seacă a Caraimanului.
Asta s-a petrecut în imediat după vara primului meu drum pe-acolo, în condițiile în care.socoteam imposibil mersul hivernal prin abrupt.
Mai apoi, în niște decenii. am reținut două vise.
Care nu aveau legătură neapărată cu terenul din realitate, dar au conferit o stare plăcută, ceva amestecat cu mister și nostalgie (plus altele de care-s incapabil a trece în cuvinte).

Unul privește un loc pe care îl atribuiam Văii Hornului (de felu-i diurn, prin Coștila). Cu niște ganguri tare plăcute (nici gînd să fi existat sentimentul în realitate, chiar la gura sobei și siguranței fizice aflîndu-mă).
Partea neplăcută aici era că intervenea un fel de intruziune a urbanului, și care făcea ca din locurile minunate să nu mai rămîne decît bucățele, dar și acelea amenințate cu dispariția.
În paralel, chiar ușor nu era de ajuns în acel loc drag... Ba era deloc puțin de mers, ba era oră înaintată.
Al doilea vis, poate doar cu două-trei apariții (celălalt a adunat vreo patru-cinci), privea Valea Seacă a Caraimanului. Cum ziceam, nu una ca în realitate, cu pantă cît de cît neucigătoare, iar în paralel ierboasă.
Venea, acel vis, cu un sentiment tare plăcut (mai că mi l-aș dori în rai, de-ar exista acela, plus și pentru mine).
Prea tare nu umblam pe-acolo, ci doar prin zona mediană acelui traseu/drum/zonă.

Ca să vedeți cu ce-și bat unii capul...
(și-n loc să vitupereze că [primărița] Firea face ticălos tîrg cu turtă-dulce, în Piața Victoriei).

luni, 27 noiembrie 2017

Facebook ne propune această imagine de acum un an a prietenului Sergiu.


...Abia acum observ (încă) o minunăție..
E vorba de țănculețul din perete, undeva sub Dinte!

Întreb, de nebun...
Oare cum o fi un coborît matinal - vara... - pînă în acea struguliță, și privit în jur.
„Păi ar fi c-un pic de morcov.. Plus întrebare, ce naiba cauți acolo...” (declară asta Alter-ego al meu)
Corect.
Dar mulți ani cine - cu barbă lungă și la gura sobei - va sta încîntat de vechea ispravă?

PS
Ce chestie...
Muntele-i același, dar un Toma Boerescu și amicii (care tot băteau alăturata Fisură sudică, s-au dus de mult...
Similar, și inevitabil, vor sta lucrurile cu un alt iubitor de așa locuri, la un 2100... Cînd Dintele e foarte posibil a se afla tot acolo, iar Sudica va crea în zile vîntoase același sunet aparte)

duminică, 26 noiembrie 2017

Tot răul spre bine...

Zic asta cu ochi la o minunăție de poză, spre o bucată de abrupt a Pietrei Craiului.

Acum, în pensie montană aflîndu-mă, scap ușor, cu vreo zisă: "E mișto...".

Pe vremuri dădeam în bîlbîială. Dor teribil de a hălădui, cerceta, observa totul și la fața locului.


Bașca dor a reveni cît mai curînd.

Ce să mai spun de nevoia teribilă de-a fi băgat în seamă pentru astea (apetit care a fost transferat actualmente în cîmpul postărilor de pe net).

Viață.

Refăcut / MUNTE / Versantul Albișoarelor, 23 iunie 2014 (II)


 Continuare de aici.


... Mă aflu deci în marginea copăii pe care Vîlcelul Cantuniari o face în dreptul Brîului Gemenelor.
Cu toatele din versantul Albișoarelor, pendinte de Caraimanul Bucegilor. 

În creasta Cantuniari - Alb Crucii am cotit spre aval, pe muchie.
Planul era să cobor vîlcelul pînă în Brîul Hornurilor.
Teoretic, ieșea onorabil și ca timp.

Ar trebui să-mi răsfoiesc un pic caietele cu ture pentru a mirosi cum mi-a evoluat știința despre acest fir. De traversat întîia oară am făcut-o (oarecum) în copilăria-mi alpină, fără să bag de seamă că acolo e un vîlcel. Nici nu e pomenit pe hărțile celor doi autori care au descris zona.
Cert este că, în 1989, devreme ca timp al sezonului estival (31 mai parcă) și nu neapărat ca țel al zilei, am pornit să-l sui.
Aveam 32 de ani.
Escalada a mers bine, depășind trei săritori. La o a patra nu am mai putut trece. Am coțopenit acolo inclusiv pioletul împrumutat de Vlad Petrușca, dar nu m-am descurcat. 
Așa că am coborît, în rapelurile aferente.

Peste doi ani, poate mai degrabă pentru a păși prin locurile de deasupra acelui punct, am venit în coborîre. De la Cruce, pe albișoara omonimă, apoi pe vîlcelul Cantuniari.
Vreme destul de urîțică. Aproximativ ca la 2014, am venit pe muchia spre Crucii, unde datorită grabei, am apelat la un rapel, pînă în preajma firului. Am descoperit atunci că există și o a cincea săritoare a zonei.
Apoi rapeluri, într-una din turele nefericite ale carierei mele. Faceți haz, dar și azi îmi reproșez că am fost cam dur cu colegul, chestie nu neapărat cap de lume, dar care nu e de făcut în așa drumuri delicate.

Mă întreb dacă, punînd noianul de poze alb-negru de mai jos nu țin să mă bag prea tare în sufletul cititorului...
Poate nu. 
Mie însumi mi-ar fi plăcut să lecturez descrieri amănunțite despre aceste locuri...
Este drept că nu-i obligatoriu ca ele să fie tare dragi și altora. Poate pe alții îi interesează la paroxism creșterea viermilor de mătase...







În 2000, cînd făceam ture cu poate cel mai bun însoțitor montan pe care l-am avut - Mugur Ilie - , am venit dinspre vest pe Brîul Hornurilor, apoi ne-am angajat în suiș. Eu deja coborîsem ștacheta marilor realizări (raportate la propria persoană...) în acel moment. Mugur e cu 11 ani mai tînăr, dar nu a putut trece Săritoarea cu Dichis. Nu s-a descurcat și pentru că a început să plouă, ceea ce ne-a trimis în grota din apropierea bazei obstacolului.
Iar coborîș, apoi...

De atunci, nu am mai fost în acel punct. Aș avea doar de notat că, la un 2003 parcă, pe cînd Mugur și trei rude de-ale sale se porniseră să urce - din același Br. Hornuri - Albișoara Crucii, am dat o fugă pînă la Tunelul Picăturii, încercînd să șterg de pe parcurs marcajul (zic eu aiurea) reîmprospătat atunci de emulii răposatului inițiator, Nae Moldovan la nume.
E, știu că în acea zi de vară, privind din brîu spre amontele Vîlcelului Cantuniari, acesta părea paradisiac...
Cînd am revenit lîngă amici, aceștia deciseseră întoarcerea în Valea Albă.

Cam ăsta e istoricul...
Am vrut să parcurg vîlcelul (în sensul amărășteanului, de sus în jos...) și acum vreo trei ani, însă parcă mi-a fost frică. Același sentiment a privit atunci și rapelurile pe Albișoara Gemenelor, de la obîrșie pînă sub canionul median. Nesiguranța generală a ființei în acea persoană se proiecta pe teama că nu va ține pitonul. Așa că improvizam cîte ceva la ferestre de pe parcurs. făcînd rapel de două cordeline. Un Adi Costache, suitor după o vreme al locurilor, mirosea (poate pornind și de la poze eu pe Picasa) că-s semnele trecerii mele... Fu ceva disconfort în mine, ca unul care se simte vinovat și de doi lei - cam din orice observație primită...

2014. 
A doua zi după solstițiul estival.
... O ultimă privire spre bazinul pe care îl voi părăsi, al Albișoarei Crucii. Afluentul pe stînga al acesteia, impozant. Și așteptîndu-și cuceritorul.
Nu mai știu de-am apucat vreodată să observ dacă din poienița cea suspendată se poate ieși în stînga, pe fețele de-acolo.

Am privit cîndva locul de deasupra, și pe un pic de ceață arăta de asemenea nemaipomenit.



Un unghi aparte oferea locul atins și asupra scocului pe unde am suit la Brîul Gemenelor. Se văd cele două etaje ale prispei locului.



Am preferat varianta de coborîre a V. Cantuniari care ocolește prin jnepenii din stînga o primă săritoare. De data asta a mers fără rapel. Ba chiar am dat de o șeuță drăguță pe acolo.







La exteriorul ei, spre aval, un alt mic colț (în afara aceluia care dă naștere pomenitei șeuțe), unde m-a regalat o păsăruie gen mierlă.






Relatarea sună frumos, dar emoții erau destule. Bașca ochi pe ceas.
Emoții erau pentru că întotdeauna rapelurile îmi generează griji. În sine sînt frumoase, dar trebuie ochi la stabilitatea locului de ancorare, plus temeri incontrolabile ce pot apărea că nu te ține coarda. Eu avînd de fapt o cordelină. Căci e mai ușoară - iar la tipi păliți devreme în viață de hernii asta contează...
Sînt de fapt destule temeri incontrolabile.Din oarece senin. Din fericire, le suporți și mergi mai departe. 

Din șa, după ce mă regalez cu vederea din jur, pornesc în traversare. Brîul e rezonabil, fie și cucurigit un pic. La un moment dat e ceva mai subțirel. Depășesc punctul.



Grotă, pe dreapta firului care mă așteaptă.



Pe undeva pe aici pic în duș scoțian. Fac o poză, după care pun aparatul foto în buzunar.  Uit însă că acesta e rupt. Aparatul ajunge la sol și, locul fiind înclinat, iute se pornește la vale. Mă îngălbenesc, cred. Jucăria electronică se oprește miraculos, într-o plantă mititică. Cam tot atunci, întrucît nu închisesem bine capacul rucsacului, fuge de acolo o cutie cu cremă de față... 



 Asta nu se mai oprește. O voi găsi sub săritoarea din aval, separată în capac și corp (Hagi Tudose se bucură a nu fi fost mult material înăuntru).

Faptul că recuperez ca prin minune aparatul foto mă bucură, dar îmi și ridică în conștient vorba-avertisment, cu ulciorul și mersu-i la apă. Grija de rapeluri sporește, prin urmare.



 Ajuns în talveg, pot privi la săritoarea conturnată. Inițial pare urîțică, apoi găsești variante ipotetice de atac direct. 



Nu mai țin minte exact ce-i cu grota asta, dar bănui că-i deasupra Săritorii cu dichis,care-și are alt gen de scobitură, în lateral.


La surioara din aval, urîtă pare întîia oară, urîtă e și la următoarele priviri...

Am încercat să mă bucur cît mai mult de locuri, chit că deseori intervin emoțiile așa-zis negative, care-ți dau bice să bifezi cît mai iute etapele mersului pe-acolo.




Soare frumos, ce taie parte din emoții. Mi-i drag locul, chit că năvala  de griji rămîne mare. ori poate place datorită acestui amestec...
Pe cînd scriu astea îmi fuge mintea la un banc din vremuri apuse. Clientul cheamă chelnerul:
„Te rog să guști din ciorba pe care mi-ai adus-o.”
„Vai, sînt dezolat, v-o pot schimba.”
”Nu. Doar gust-o”
„Vă pot face reducere.”
„Nu, Doar gustă din ea...”
”Bineee. dar unde e lingura??”
Asta voiam să știu și eu.”
Începe de aici epopeii neidentificării reazemenlor de rapel.
Inconștient sau la vedere, socotisem că dumnealor cuiele ori buclele lăsate de subsemnatul fie și cu decenii în urmă vor fi tot acolo.
Deasupra primei săritori, cea mai dificilă (deși asta nu contează mult, în coborîș), sucesc ochii în toate părțile. Sui mai sus. Merg în laterale.
Nimic.

Minutele trec. Pun ca urmare de-o buclă. Locul fericit nu-i de găsit așa ușor.
Timpul se pornește brusc a fugi - îl simt.

Parcă am dat bucla printr-o ferestruică amărîtă. Cobor cu oarece grijă, dar nu-s probleme. Doar taie cordelină, vorba aia caragialiană, (într-un loc) spate gios.
Îmi voi trage șortul pe deasupra bermudelor deja existente, dar nu va rezolva mare lucru. În context, după isprăvirea celor 4-5 rapeluri de aici, mă gîndeam cu groază la rosătura urmînd a surveni suplimentar în șesimea de coborîri în sfoară din Albișoara vecină!

Noroc de soare-n în jur...
Și loc.

Nu stau mult la discuții cu cea dintîi săritoare, evitînd bineînțeles vreun salt în coardă. La baza ai, ochii îmi reîntîlnesc grota unde mă adăpostisem cîndva de ploaie, în flancul drept cum cobori....




Uite săritoarea, deși despre înfățișarea ei îți faci o idee doar dacă mai cobori ceva.



 Pe mîna opusă. - imediat sub săritoare - e un loc mai lărguț. Nu apuc să realizez dacă se poate pe acolo-n sus, dacă săritoarea locului te respinge iremediabil (într-o revistă i-am dat acesteia gradul 3, dar e posibil să aibă o idee mai mult...)..




 



 Tot pe acolo, dar în aval, se face pe stînga un tiv dulce de iarbă, care duce la o mică platformă, cu o lespede subțire desprinsă din perete.



Cobor spre nivelul acelui brîuț, pe pantă simplă aici a firului.





Nu-mi dau seama dacă pata albă de pe nas e legată de încercarea de-a recupera ceva cremă din cutia aflată dezmembrată în aval.
În urmă, tanti săritoarea dificilă continuă să rînjească urît.




Respiro-ul de pantă nu durează mult. Caut iar cui de rapel. Nimic. Nici ferestruicile nu se înghesuie. Ori eventualele locuri de bătut piton. La singular, căci mai am doar unul.



Recunosc a nu fi notat caracteristicile locului, chit că pentru așa pot revedea însemnări mai vechi. După succesiunea imaginilor foto, pe aici fac un rapel. Cordelina mea nefiind al naibii de lungă (30 metri?), mă cam lasă - vorba românului - în drum. La mijloc de ceva înclinat bine. Mai jos, ghicesc o verticală. Numai cinci metri, dar sănătos nu e să vii în cap de deasupra.

Nu-i cel mai frumos moment din lume, mai ales că nu știu cum de optez la recuperare de coardă. Rămîn un pic cam ca șobolanul în cursă.
Timpul zboară, mai să tremur și pe prize. Găsesc o găurică unde pot plasa o buclă, al cărui nod se înțepenește. 




Nu abuzez în solicitarea ce urmează, așa că ajung cu bine jos. Aș puncta că am de ales pe parcurs între două variante, dintre care o aleg pe cea din dreapta, unde poți opune ceva frecare peretelui.
Dedesubt:


Coborîșul în puncte totuși nesigure îmi readuce iar în cap ideea cu ulciorul...


Nu e timp să admir, să gust locul cel visat. 






Altă grotă în peretele din dreapta.



 Dar și altă săritoare. Destul de înaltă. Mă felicit pentru reușita în suiș de altă dată.


Se ghicește apropierea pe stînga a unui scoc spre o șa vecină (vizibil altminteri la urcușu-mi pe vecina Albișoară a Crucii, cu 1-2 ceasuri în urmă). Și a cărui confluență cu vîlcelul va marcha isprăvirea problemelor...



... Mai este însă o săritoare. Pitoane din nou ioc. Am finalmente sentimentul (neverificabil) că a curățat cineva, discret dar ferm, locul. Eventual că e vreun alt amorezat de acest cotlon al Albișoarelor.
Săritoarea nu e cine știe ce, dar e sănătos a nu-i ignora belele pe care le poate genera unui ins prea sigur pe el.



Din dreapta apare silueta unui alt colț.




În fine, las în urmă și ultima săritoare.
Nici gînd de timp pentru vreun căscat - atît de drag în alte condiții - la minunățiile din jur. Grija decurge din ceas, dar și din preocuparea pentru riscul rapelurilor (cele urmănd pe vecina Albișoară a Gemenelor), mai ales cînd sînt multe. Mai exact șase.

Aproximativ la mijlocul imaginii se află treapta verticală ce întrerupe Brîul Hornurilor, la trecerea-i între A. Crucii și deschiderea A. Gemenelor  (unde se află venetic - cu bazin hidro separat -  V. Cantuniari).



Pe la baza colțului-din-dreapta iau brîu (al Hornurilor!) spre Albișoara Gemenelor. 

Las în urmă deschiderea Vîlcelului Cantuniari.
Ceasul punctează că aș avea două ore și cincizeci pentru a prinde ultimul tren. Nu îmi fac iluzii că voi izbuti, dar apăs pe accelerator.



Sub mine se ivește unul din pereții ce flanchează porțiunea dinaval a Albișoarei, aflată în așteptarea vizitatorului. 
Tot de acolo, la același nivel, sînt cei doi jandarmi spre fața Hornurilor, iar în amonte ciudatul, amenințătorul însă tare dragul cot spre înălțimi al văii.



Brîul Hornurilor are pe aici un punct necesitînd atenție, dar de data asta nu apuc să-l simt. 





Deși am dat importanță amănuntului abia într-o tură ulterioară, simt nevoia să precizez că din locul unde ieși pe brîu din Cantuniari e preferabil a urca imediat, pe lîngă niște jnepeni, spre etajul de brîu de acolo (în preajma șeii colțului ce domină locul).





Apoi, se așterne sub mine talvegul Albișoarei Gemenelor.





Valea are aici două fire, unul abia născut. Traversez către acesta din urmă (se vor uni imediat mai jos).
Începe succesiunea rapelurilor.



Stau c-un pic de grijă, de nu va fi dispărut vreunul dintre clasicele pitoane, dar fi-vor toate la apel. Și solide.
Pe prima porțiune, a acelei pătrimi de Albișoară G.










La cel puțin două înalte și cu capac săritori de pe aici mă întreb cum moaș-sa se vor fi depășind! Îmi amintesc apoi, din viața-mi anterioară, aceea de pe la 25-30 de ani, cum mă miram eu însumi de netemeri, după un ramonaj vertical și ieșire finalmente în exterior. Moșmondeam pe acolo, fugar totuși, și mă miram singur de lipsa fricilor ori tremuricilor,

Asta e. Rămîn destule lucruri plăcute.

Urmează o săritoare cu fereastră (dar ocolită de ceea ce aș numi varianta Țițeica, de la premiera din 1929)












Soarele luminează foarte frumos, la capătul inferior al canionului ce construite pătrimea indicată mai sus.


  

Sosește apoi o săritoare cu amintiri, cu o consoartă coborînd a pic în rimaya unei banchize. Noroc a se fi putut ieși lesne, nu ca în surata ce m-a speriat cîndva crunt cu simpla vedere (și din rimaya căreia s-ar fi ieșit deloc, în cazul alpinistului obosit, cam vîrstnic și obișnuit cu temperatura de vară a zilei).












De aici, nu mai fac poze în acest drum.
Mai cobor în rapel o săritoare, după care se poate ieși în stînga, pe muchia ce desparte de Cantuniari. Și prin ai cărei jnepeni nu totdeauna amici voi coborî, prin locuri avînd pantă generală la 50-55 grade.

De aici, grija îmi va fi pentru dozarea efortului în coborîtul unei muchii înclinate cu arbuști. Nu am vreme de minunățiile din jur - și aș minți să nu spun că regret. Le-am văzut de multe ori, în deceniile de bucegism, dar nu mă satur de ele!

Cu grijă, identific locul de traversare - spre stînga - din muchie în Cantuniari . Deși obosit, corpul e fericit uns prin eforturile din cursul zilei. 
Cobor pe Cantuniari pînă la apropiata-i confluență cu surata Crucii. De acolo, pe curbă de nivel oarecum, trec în stînga pînă în Șiștoaca intermediară, care mă duce în Albă.
Nu privesc ceasul telefonului, dar pot ghici timpii.

Picioarele, în mod neașteptate, mă ascultă prin pădurea munticelului. La Căminul Alpin începe ploaia. Răzbesc totuși a peron cu trei minute înainte de sosirea ultimului tren. Deși .relatările de acest tip se încheie triumfal, sînt marcat de momentele riscante ale turei.
Mai să-mi cer, precum nea Baticu pe vremuri, să mă astîmpăr.

Tulburarea trece.
La Ploiești simt nevoia de o bere. Pesemne că disconfortul revenirii în lumea diurnă se vrea atenuat. Ori poate acela al oboselii.