vineri, 6 octombrie 2017

La debut de octombrie îmi amintesc întotdeauna ...

....a fi suit, cîndva, Albișoara Gemenelor din Bucegi.

Legat de acest drum, cred că am mai trecut pe-acolo de vreo șapte-opt ori, dar aproape de fiecare dată (barim văzut de azi!) parcă am fost prin lumi (dacă nu dimensiuni!) diferite.
Un aer aparte, de neașteptat rece plus emoții inerente 'premierei' (personale, descrierile momentului fiind mai mult decît sărace), prima dată.

Apoi oarece sărbătoare, cu amici (Marian Curculescu) și pe soare.
Urmează tură solitară, în miez de vară cît și de... viață, deci cu îndrăzneala și bien-etre-ul de rigoare.

Cu o apropiată doamnă, la început umed de sezon estival. Cînd am patinat pe stînca primei săritori AH, dar a tulburat mult și-un rapel taman în rimaya unei săritori din valea vecină, a Gemenelor.
Drum cu sentiment de colectivă CAR, dar și de excursie cvasi-școlară, cu ai lui Mugur Ilie (plus viitoarea lui cumătră, adică nevasta-mi a doua).

La apus de carieră a venit mișcătoare - în sens sufletesc -
bălăureală în partea inferioară (mai exact la vest de talveg...).

Drept oarece final...
Nu regret că străbat rar (cît și infinit mai puțin dezinvolt) un așa drum.
Mi-i deja în inimă.

Imagini din prima, respectiv ultima tură.












Revin (din cerurile politice) cu picioarele pe pămînt...

...Fie și unul între 1500 și 2500 m alt.

Nu știu ce mi-a venit, undeva, a mă da deștept.
Cum că nu mi-a ținut nimeni morală pe munte.

Cînd am emis așa vorbă, nu m-am tulburat, ci doar la completarea cuiva,
Cum că nu mi se face așa ceva, din cauză de respect.






Deja, se ajunsese la prea mare distanță de realitate.Iar, din departe de aceasta, se cade rău...
1.
Instinctiv, și prelungind o stare de pe acasă, m-am ferit (la munte) de aglomerări umane. Fie și pur alpinistice.
Deci nu am avut de la cine să primesc bobîrnace, precum oricare începător (căci nu m-am născut priceput, în ale feliei de munte alese).
Privesc azi îndărăt și constat că m-am ferit, de pildă a merge în mediul refugiului Coștila, ori al Căminului Alpin (mă refer la acela ante1989).
Am avut nevoie de un mediu în care să mă simt valoros. Și implicit primul.

Umblînd singur, și doar printr-o anumită zonă, așa vis a căpătat după ceva timp suport (și chit că oamenii pereților habar n-aveau / n-au de existența-mi).

.De toate cele de aici îmi dau seama nu de multă vreme.
2.
N-am idee cum ar arăta morala făcută unuia ca mine, azi.
Știu doar că m-ar durea, din principiu (și moștenite fiind toate din alte vîrste, nemontane) .

Am norocul a fi totuși rareori încondeiat pe motive juste ori măcar necontestabile. Iar în paralel preopinentul aflîndu-se unul de bună credință (probabil că, datorită frustrărilor mele afective, i-aș căuta amiciția, adăpostul).

A existat cîndva tărăboiul legat de luarea (de către mine) a două carnete cu însemnări de pe Degetul Roșu, al Morarului (Bucegi) - un fleac din punct de vedere polemic,. chit c-altminteri nu-i vreo treabă liniștitoare să te vezi mult inflamat, pe careva.
Sînt atent, în paralel, la unele reguli. Unele dintre ele nici n-ar putea spune exact de unde-s culese.

Ca montaniard, am avut fugară școală făcută sub aripa lui Daniel Georgescu. Nu aș spune că mă aflam un mitocan ambulant, dar am reținut grija lui pentru curățenie pe munte (care, la o adică,o prelungea pe a mamei, de acasă).
El nu prea era de acord nici cu baterea pitoanelor. Ca urmare, și îmbinînd cu cine știe ce generale de-ale SuperEgoului meu, am avut totdeauna oarece vinovăție, cînd am lăsat 'cuie' pe munte.

E un impuls mai degrabă inconștient. palpabile viind doar vergile vinovăției.(poate exagerez un piiic, dar realitatea e , totuși,pe-aproape)
Un alt lucru pe care am executat cu teamă de a mi se face morală a fost coborîrea unei văi de abrupt (cînd se întîmpla să fac așa ceva, din alt motiv decît al unei retrageri de pe munte).
Aveam sentimentul că trișez, dar și că vreunii din zona muntelui vor privi disprețuitor la pretențiile-mi că fac mulți bani în acea lume.

Oarecum în context, mă simt nițel prost (ca și cum cineva mi-ar face... morală) legat de echipamentul ce mi-i demodat, respectiv vîrstă.
Că m-am bătrînit, adică.

joi, 5 octombrie 2017

Simpatizatul vreunui personaj istoric...

... se află sport cu riscuri.
Asta simt, cînd observ că Nestor Urechia vedea lucrurile inclusiv prin cheia unui romantism care nu mi se potrivește...


Trec aici peste tipul de naționalism ce-l anima pe N. Urechia (remarcat în posturi net ale subsemnatului)...
La chestiune, mă declaram în ultima vreme fan Silviu Brucan, dar sosi ceva duș rece ieri, cînd un congener al său îi puncta niște bateri neoneste de cîmpi...




Apuc doar a medita aici că simpatia spre cineva le are doar în mică măsură cu moralitatea aceluia...

PS
„Cine ie moral pe lumea asta, domnu Ordean...? Aratămi unu, și-l mănînc!”

Horn Gelepeanu. Și altele.


Iar purced vorovi plecînd de la imaginea unui împătimit bucegist ... Ce frumos e muntele, văzut, simțit de acasă...


Zic asta amintindu-mi de sentimentele amestecate trăite într-o recentă dimineață estivală, pe cînd priveam în jur din gura (aia de sus, a) Hornului lui Gelepeanu...




Ce chestie.
Bietul nea Nicu (Gelepeanu) nici n-a apucat să aibă idee, că 'hornișorul' pe unde-l ducea pe Dl inginer (Nestor Urechia) va purta numele său, iar că și peste un veac vom pomeni - des - de el...

PS
Apropo de eventuala uimire a răposatului Gelepeanu, la toponimic, releu și altele...
Oare peste-un veac ce năzbîtii vor mai exista?
Respectiv, s-ar fi crucit vreun rătăcit pe Valea Prahovei, la 1810, dacă-i spuneai că va umbla peste un veac om, pe zăritul (să zicem că privitorul se va fi aflat la hanul din confluența Văii Cerbului cu Prahova) în depărtare Brîu al Coștilei?

PS2
Pornind de la foto vechi pe care le atașez...
Surpriză plăcută, a da acum peste timbrul cu Nestor Urechia...




În parte asemănător, mă uit la poza cu Gelepeanu altminteri știută ba chiar și modificată de subsemnatul - punînd fond Portiță, în spate...)  nu are figură să-l oferi drept model copiilor sau începătorilor montaniarzi...
Of.
Nea Nicu...

O veni, dacă punem de-o ședință spiritism?
Stai cuminte.

miercuri, 4 octombrie 2017

Munte. Și lumile acestuia.


Frumoasă ideea imaginii... 
Amestec de lumi.
Fotografie de Cristian Laurențiu
Dacă stau a medita (ca filosof ratat ce mă aflu) asta m-a atras la munte, mai exact la mersul prin abrupt. Amestecul de lumi, amplificat altminteri de idea putinței de a te deplasa, de a învinge obstacole pe acolo....


PS


vineri, 29 septembrie 2017

E 29 septembrie.


O zi pe care o leg automat de o tură în Colțul Mălinului, cîndva.




Mă feresc a o ridica în slăvi.
Doar o pomenesc, pentru urmele lăsate în suflet (adică deformată de subiectivism și trecerea anilor..)

Dacă-mi place ceva mai mult din ea, este trecerea - de la jumătatea Crestei Mălinului pe fața Văii Seci, unde o față rezonabilă ne-a scos în a doua regrupare din Hornul Central / Comănescu.






Pomeneam de subiectivismul conferit de-o rememorare. În cazul de față, se interpune o nevoie ce poate n-a existat atunci (cînd eram cu grija dacă ne descurcăm - doi alpiniști mediocri - pe ultima lungime din HC).
Și anume tendința trandafiriană.
Adică de-a proceda precum Ion Trandafir, la premiera Furcilor (1935), care umbla încîntat într-o parte și alta a balconului din partea superioară a clasicei spintecături din Peretele Gălbenelelor... 


Mă mai fascinează, azi (și presupunînd că vă minim-interesează așa ceva...) un ceva de care m-am lovit abia la doi ani după acest drum. Și anume încercarea de a ieși din acea platformă direct pe flanc - în stînga Hornului - după cum citisem în răstimp că procedaseră premieriștii Colțului, în 1933.
Nu m-am descurcat, dar barim la decenii distanță mi-e fascinant cum am încercat a-i urma, întîi peste o mică verticală, apoi pe o lespede înclinată.



E un paradox că așa eșec îmi merge la inimă, dar de-aici de-aici deja este de psihanaliză ori chiar dincolo, pe ideea încîntării de-a fi pe urme înaintași (tată?).

În prima tură l-am avut alături de Marius Sevac, în a doua pe Vlad Seabru/Seabrov.
În ambele drumuri am ieșit prin Hornul Comănescu, unde s-a suit frumos, cu încîntare aș zice.



marți, 19 septembrie 2017

2 septembrie [1979].


Nu știu dacă îmi va dispărea curînd pornirea de a asocia ziua de 2 septembrie primului meu drum pe Valea Seacă a Caraimanului, din Bucegi.
Trec decenii, iar subsemnatul leagă automat - în minte - a doua zi a toamnei cu acea tură.

Plăcerile inimii...
Mai exact plăcutele ei, căci dumneaei își are criterii speciale de socotit cele din jur.

Ajung iar la vorbele altora.
Prima ar fi că iubim cu atît mai tare, cu cît acel 'obiect' se află mai străin, mai .. neclar de noi (înțeleg că natura e dornică de contraste...).

Drumul. de care pomeneam nu a lăsat poze (doar o descriere, în care eu de atunci parcă nu este eu-ul de azi), iar amintirile sînt destul de vagi. Dar poate tocmai aceste caracteristici au cuibărit momentul în inimă.

Apropo de așa fenomen, un cap încoronat englez pierde la un moment dat cetatea Calais. Și, pe cînd urma să-și dea ultima suflare, avea să spună: „Dacă îmi veți desface inima, veți găsi acolo scris Calais”.

Întrucîtva asemănător (dar fără pretenția licenței lirice de mai sus), cred că dacă îmi ceri grăbit a spune două momente de maximă-inimă din viața-mi, aș trece suișul de care-am pomenit, plus îndrăgostitul adolescentin, de o domnișoară oarecare.


PS
Poza pe care o alătur nu este din Seacă. Dar posedă un vag ce-o califică pentru ilustrat ăst post.

Doamna nu s-a trezit încă, iar eu vîntur la greu degete peste tastatură (în paralel, purceaua profesională continuă a-mi sta răposată în coteț...)

PS2
Îmi rămîne mintea la domnișoara de altădată.
Mama avea o vorbă, fie și religioasă: „Doamne, mare ți-e puterea!”...
Fiul ei vîntură una mai seacă: „Inima își are rațiuni de funcționare, ce rămîn necunoscute Rațiunii”

Mă uit la niște imagini vechi și descopăr cum inima se pornește scurt a face bum-bum, la vederea persoanei de acolo.
Altminteri, nu se poate spune că m-am rablagit, că nu mai am plăcere de agățat decît alea de hăt-demult.

Dar inima-și are rațiunile de care vorbeam...
Pas de li te opune!