miercuri, 1 august 2018

MUNTE.
.
Mă aflu un om superficial.

Îmi compensez așa trăsătură prin ceea ce aș numi treceri repetate, asupra subiectului de parcurs – de pildă un loc montan ori o scrisă.
.
Este și cazul cărții lui Petre Suciu.
.
Mai jos, vorbesc de ne-bine un pasaj al ei, iar implicit despre firea dlui autor.

Așa observație nu dă la gunoi (dimpotrivă!) nici lucrarea, nici părintele ei.
.

În expunerea pe care a făcut-o acum cîteva zile asupra volumului, Nicolae Suciu a punctat - via persoanele care i-ar fi zis acel lucru - că scrisele sale nu vorbesc de rău pe nimeni.
.
Instinctiv, deja mi s-a aprins o lampă, dar nu aveam pe moment date (le voi obține din parcurgere a opului) care să extindă subiectul.
Mai exact, ce e în spatele nevorbitului de rău (să admitem ideea...) pe alții.
.

Încă din expunerea acelui autor am observat că avea totuși persoane / instituții încondeiate, dar asta nu era un cap de țară.
.
Abia acasă am putut pritoci subiectul / atitudinea, după lectura cărții.
.

Să privim însă ideea.

A nu vorbi de rău.

Și implicit a vorbi astfel, pe cineva.
.
Eu nu cred că-i de condamnat ultimul lucru, ci de văzut cît adevăr există în acele reproșuri.

Dar și invers.

Cîtă minciună, exagerare, dar și neonestitate - via omisiune - există în acel lăudat demers.
.

În paralel, gîndul nu are cum să nu alerge la mediul care încurajează așa atitudine, a (zice-se) nevorbitului de rău.
.

Îndreptîndu-mă spre (mai) concret, mi-a picat prost un pasaj al cărții.

Mai exact unul din finalul capitolului despre Emilian Cristea. Și care fusese lăudat din greu, inclusiv pe calea neadevărului (ce să mai spun de a omisiunii, de fapte).
.

Scrie acolo, la pag. 30:
.
„Povestea Fisurii Albastre se pare că are și părți mai complicate, posibil, voit ascunse. Nu pot să mă pronunț dacă acestea au existat sau nu, însă, sunt sigur că în primii treizeci de ani din perioada în care am fost în contact cu comunitatea alpină n-am auzit vorbindu-se despre ele. Sunt la fel de sigur că ele nu-și au locul și nu vor rămîne în memoria colectivă”
.
Dincolo de faptul că am mai văzut filmul/stilul (la susținători Cristea din trecut), atitudinea pe care o miros în afirmațiile de mai sus mi se pare de o mare parșivenie.

Și pe care altminteri eu însumi aș putea-o înțelege, pornind de la caracteristicile ființei umane.
.

Iar aici nu am cum să nu trag lucrurile inclusiv spre subsemnatul...

Mai exact spre rînduri ale mele despre E. Cristea (în paralel, d. Suciu afirmînd că mi-a citit 'aproape în întregime' manuscrisul). În paralel, subiectul a fost tratat înaintea mea de Niculae Baticu.

În bună tradiție a pietrei aruncate de nebun în fîntînă, unde-s blamați înțelepții, d. Suciu nu s-a dus la informațiile ce știrbesc activitatea lui Cristea în Fisura Albastră.

Mai exact s-o fi dus, dar le-a ignorat întrucît acestea contraveneau planului său de viață.
,

O să-mi ziceți aici că poate acele informații erau răuvoitoare.

Or, subsemnatul barim s-a axat cu precădere pe chiar scrisele lui Cristea, din tipăriturile vremii. Și unde, cu minimă acuitate a minții, poți desluși cum stătea acela - cu obrazul.
.

Din acest stadiu al discuției (nu, nu s-a încheiat!) e de văzut de unde provine așa stil de atitudine, al vorbitului numai de bine (sau barim al încercării de-a face asta).
.

Păi.

Dacă există inși ce au probleme cu așa-zisa Autoritate (al trece aici pe N. Baticu și pe subsemnatul), există și niște frați buni ai acestora, ce idealizează poate nu autoritatea, cît un Tată bun.

Și căruia țin să-i facă pe plac.
.
La chestiune, e de văzut cît acele idei, pacifice, sînt îmbrățișate de veneratul părinte.
.

Iar de aici discuția poate continua pe două planuri.

Pe de o parte, e foarte posibil ca acel părinte (cu sau fără ghilimele, adică aflat sau nu în realitate) să fie ceva mai agresiv.

Iar noncombatul supușilor de care pomeneam să fie datorat temerii de-a nu fi expulzați (și decurgînd astfel pericol de moarte) din preajma acelui puternic al locurilor.
.

În același timp, poate fi caz de lipsă fizică a părinte de sex masculin, în care caz 'copilul' se trece în sprijinul unui arhetip, cu trecere în acea zonă socială.

Și anume a nu vorbi de rău Ordinea, respectiv oamenii de acolo.
.

Bineînțeles că nu-i simplu (imposibil) de șezut cu dop peste omeneștile iritări ce pot veni de la semeni.

De teama de-a nu indispune (fie și acel arhetip din minte), eliberările de așa energie se fac cu grijă. De pildă, în a vorbi nițel de rău regimul politic prăbușit cu decenii în urmă.
.

La final, și făcîndu-mi-l încă o dată 'prieten' pe Mircea Săndulescu (dar nu e vina mea că și dumnealui a purjat aiurea, acum vreo doi ani, spre mine), sesizez acel stil - al nefăcutului de rău - și la dumnealui.
.
Ne-am aflat amici (dînsul împăciuitor cu frondele-mi la adresa ordinii alpine) pînă la o adunare generală a CAR, unde eternul zbanghiu pusese tunurile pe nea Baticu.

Acolo a explodat din aparent senin, în apărarea ultimului, respectiv atacîndu-mă pe mine (motiv pentru care m-am simțit, o dată în plus, ca peștele în apă...).
.
Astăzi simt acolo deranjul de a-și fi văzut atacat un Tată. În sensul că proiectase în nea Baticu nevoile sale către un părinte de sex masculin.

Nu cunosc istoria personală, a lui Mircea Săndulescu în acea zonă. Și nu o explorez, din motive de ajunge un ciocan, la un car cu oale.
.

Cert este că ea se îmbina dureros cu rănile lăsate de viețuirea în comunismul timpuriu.

Zic asta amintindu-mi de adevărata criză pe care a făcut-o la vederea reportofonului pe care îl scosesem atunci, pe masă...
.
.
PS

Poate-s de spus două vorbe asupra motivelor pentru care nu mă înghit (deloc-deloc) cei de la editura România Pitorească. cei care scot altminteri valoroasele cărți din colecția ce găzduiește și volumul dlui Suciu.
.
În linii mari (dar cu amănunte) am mai tratat subiectul.

Azi doar i-aș adăuga o 'omenească'.
.
Și anume nevoia de-a domina un domeniu. Al scriselor despre munte, despre istorie.

Eu unul deja nu văd în asta un capăt de țară, de cînd am identificat înclinația în construcția umană generală (inclusiv a mea).
.

Acestui motiv (via concurența pe care le-o fac întru acea supremație) atribui iritarea dumnealor, spre subsemnatul.
.
Ca să vă faceți o idee, după ce al lui Ordean le-a sugerat a face carte din memoriile (manuscris) ale lui Radu Țițeica, mai marele editurii m-a pus la zid (am reprodus undeva textul) cum că aș fi făcut răuvoitoare deservicii - în scris - amintirii lui nea Radu..

Cînd i-am cerut lămuririi - asupra atitudinii - colaboratorului său (Mircea Săndulescu), acesta a făcut corp comun cu șeful acelei edituri, Mihai Ogrinji pe nume.

Am descoperit o fotografie...


Am descoperit o fotografie ce-mi era străină, a înaintașului bucegist Nestor Urechia.
.
Acuma, n-am idee cum stau alții cu putința de-a rezona (oarecum pe tipicul omului în primul său an de viață) spre cineva.



Adică ai o rezonanță spre acela - dacă nu vreo dorință de-a dreptul, a te contopi cu el.
.
Dar eu unul simt ceva asemănător, în cazul unui seamăn fascinat și el de abruptul Bucegilor.
.
La o adică, atitudinea nu mi-i chiar nouă. Dintotdeauna am fost tulburat (pe tipicul amintit) de cei care pășiseră în acele locuri. Ori cu cine va fi stat pe sub salcia ce-a străjuit atît cîmpul gol de altădată, cît și noul meu cartier de blocuri, din Popeștii Ilfovului.
.
De unde pricep că rege în așa atitudine-i imaginația, care altminteri și-o avea motive, de se-aruncă în atari vederi asupra realității.
.

Nițeluș în același subiect, meditez că damblaua abruptului i-a pălit pe amîndoi frații Urechia, și anume Alceu, respectiv Nestor.
.
Asta, în condițiile în care tătînele lor (istoricul Vasile Alexandrescu U.) nu pare să fi fost interesat de acea zonă.
.

PS

Cei doi frați își aveau același loc de suflet, dar ca firi îmi par a fi fost mult diferiți.
Nestor este inclusiv în această poză un oarece naiv, în vreme ce fratele mai mare Alceu trata lucrurile prudent, dar și caustic. Se înțelege că vor fi adăpostit aceeași fire adîncă, care se proteja însă în moduri diferite.
.
Similar poate fi executată paralelă între Alceu și amicul său I. L. Caragiale. În sensul că ultimul își învelea în dulcețuri umoristice duritatea un fond similar.

Peste ani

La etajul 1 al acestei case a fost reînființat - în ianuarie 1990 - Clubul Alpin Român.





 
1937:


duminică, 29 iulie 2018

„O noapte petrecută pe munte...”

„O noapte petrecută pe munte echivalează cu ani de meditații și rugăciuni”.
(proverb chinezesc)

Mi s-a întîmplat să petrec nopți pe munte (în cort, nu aninat peste cine știe ce săritoare).
Nu am avut acel sentiment.

Privesc, cu ochii minții, spre cei care m-au însoțit cu așa prilejuri.
Parcă nici ei nu se trezeau în extaz dimineață, ori să mă fi tras de mînecă peste un timp, că fu precum în acel proverb.

Corect.
Stric aici corola cu minuni a lumii.
Dar poate tot e de zis.

Căci nu eu laud, altminteri, adevărul, sufletul mare (de om) și altele asemănătoare.

Cred că specia ne conferă un sentiment special în situații periculoase - venind probabil din sperietura generatoare de puls mai puternic.
E și cazul unui dormit pe munte... Dar asta, pentru a purcede noi a cercetarea acelor locuri.
Care-s pline de neprevăzut (și implicit, nu o dată, de pericol).

Precum inși din religie, și Specia e interesată ca noi să cucerim/stăpînim lumea

Întrebați cum e cu simplul dormit nocturn în locuri mai pașnice, de pildă la cîmpie?
Cred că senzația frumoasă există acolo doar la vîrsta la care descoperi așa situații.

Și cînd, pentru a nu ți se face teamă (căci e necunoscut, plus o boltă infinită deasupra capului), îți umblă la producerea de endorfine.
.

Dincolo de toate.
Și apropo de proverbul cu pricina.
Care, de felu-i, e pur și simplu doritor a produce plăcere (fie și pe calea falsului) unor semeni.

El este preluat de alți inși, de asemenea interesați a-și încînta vizaviul
Carele reprezentație nu se oferă chiar pe ochi frumoși,
Ci pentru un avantaj.
Cel mai cumințel fiind acceptatul între semeni.

E o glandă a ființei umane, aceasta cu minte-mă frumos...
Nu chiar toți o posedă.

sâmbătă, 28 iulie 2018

„Bucuria celor pe care îi călăuzești este, poate, cea mai mare satisfacție a unui ghid.”

Am condus oameni pe munte, dar sentimentele-mi fură mai complexe.
După cum, nu am încercat să le conștientizez, acele motive de-a conduce oameni pe munte
(dacă mă strădui nițel, se poate relata ce și cum - chit că or fi și motive nu chiar lesne avuabile).
În același timp, și imposibil fiindu-mi să evit subiectul, firea-mi cea aparte a făcut să evit vorbele sociale. Precum în extrasul reprodus.

Fiecare alergăm după considerația semenilor în funcție de particularitățile ce ne-au fost date la naștere.
Aș minți s-ascund că rîndurile-mi de pe aici nu intră în așa categorie.


PS
Dînd ochi superficial în urmă, cred cî întîia dată am dus oameni în abrupt într-un iunie.
Vîlcelul Mortului, din Caraiman (Bucegi).
Atmosferă ok, însă insuficientă pentru a lega amiciție cu vreunul dintre aceia (cunoscuți în tren, la venire).


 În Vîlcelul Înspumat,
Deduc din imagine că am urcat pînă în Brîul Portiței pe Valea Spumoasă.


În apropierea Portiței Caraimanului.



Pe Brîul Portiței, urmînd să pătrundem în bazinul Văii lui Zangur.

Mi-i dragă și acum, zada din centrul imaginii...
Inclusiv pentru cîte viscole avu pe cap, din cuvenita direcție NV (știu de la Al. Beldie că-i vînt dominant, în Bucegi)



Din capătul pintenului aflat pe Brîul Portiței în apropierea Vîlcelului Mortului, vedere spre avalul văii-mamă (adică Seaca din Caraiman) 
Se observă 'racheta' Țancului Uriașului.


În Vîlcelul Mortului.
13 iunie.




La obîrșia vîlcelului.



În Brîul de sub Streașină, după suișul pe Vîlcel (este drept că în poză ne aflăm deasupra suratei acestuia, și anume Spintecătura Văii Seci)





Abia în august în acel an voi da de Marius Sevac, alături de care voi merge pe Valea Poienii, din Morarul. Itinerariul îmi era în bună parte străin, dar n-au fost probleme (minus un capac de aparat foto scump, scăpat în hău - recuperat nu chiar ușor, peste o săptămînă).

Vom rămîne amici cîțiva ani, va interveni o pauză (din motive de temperament al amîndurora), după care furăm amici pînă azi - chit că nu am mai fost pe munte împreună de la un 1987...




**




Am să irit încă o dată, însă nu pot pentru ca să nu revin la o zisă...

„Bucuria celor pe care îi călăuzești este, poate, cea mai mare satisfacție a unui ghid.”
.


Ca părere a mea, una din urmările plăcerii degustate este că nu ții să pomenești de ea, altora. Vorba unui filozof, o ții înfășurată în jurul inimii, și doar pentru tine.
.

Este drept că în paralel avem nevoie de considerație, din partea semenilor.

Iar pentru asta începem a-i flutura ideea, spre dînșii.

Ca urmare, ultimii proiectează, dobîndind și ei (cu superficialitatea aferentă) plăcere.
.
Ba se pot duce mental și-n primul an de viață, cînd careva îi conducea, iar ei nu aveau probleme (decît de colici, eventual).
.

Recunosc, îs om rău.

Și care vrea să scoață temă, în discuție.
„Cum de îl rabdă pămîntul, pre Ordean...”

Despre munte.


Mircea Ordean
4 iulie la 14:11 ·



Îmi cer mii de scuze, pentru nesfîrșita logoree... ...Dar dacă ticăloasa asta de minte merge ca nebuna?..

Iar în paralel io am nevoie pentru că să mă bage lumea în seamă?

Ooof!
Nimeresc niște poze.
Vechi.

De la prima-mi intrare în ceea ce aș numi partea estică a abruptului...nordic din Morarul Bucegilor. Puncte de referință pe acolo fiind Brăul Înflorit, Valea (de fapt, văile) Poienii și Vîlcelul Țancurilor.
Sentiment - nu glumă! - la subsemnatul, revăzîndu-le.

În paralel, se află în ele o persoană care mi-i (etern se pare) la inimă.
Ultima vorbă nu-i echivalent cu 'dragă'. E ceva mai complex, iar totodată mai puțin dătătoare de explicații ce și cum, dinspre inconștient spre conștientul celui care vorbește de ele.

La acest stadiu al observației mele inițiale gîndul a mers la o recentă carte răsfoită („Noi, cei de la Știința”). Unde echivalentul persoanei de mai sus, adică amicii din tinerețe ai autorului, beneficiază de alt tratament.

În funcție de educație și fire, vorbind în public despre amici din tinerețe ai de ales între (cel puțin) două căi.
Pentru a-i face interesanți publicului, e necesar să creezi în ei entități foarte valoroase (de pildă, cel mai mare matematician al țării). În așa condiție, cititorul trece de stranger-itatea care învăluie pe acela și, proiectînd în el, respectivul străin îi devine simpatic.
Și, în consecință stă atent la ce spune autorul/Oratorul.

Din motive de fire diferită, subsemnatul merge pe altă cale. Spun doar că mă tulbură mult acea amintire.
Cine poate rezona dintr-atît, iar în paralel are idee de acele locuri, de mersul prin abrupt, cred că va porni singur într-un anumit gen de rezonanță.
Nu țin a capta oameni care mi se află străini. Teoretic e aici egoism, retras în cocoon propriu și alte alea, condamnate de viața socială.
Nu am să spun totodată că ce realizat profesional se afla cutare amic.

Ba chiar aș puncta inversul, iar vreun cititor 'special' (vorba consoartei mele) va rezona - poate chiar mai mult decît la pledoarii înalte - cu acel om simplu. Și la o adică asemenea lui, cel de după aparențe.

Colegă mi-a fost Ana Fotescu.



Angajîndu-ne pe panglica Brîului Înflorit, la marginea răsăriteană a acestuia...
Nu mai fusesem pe-acolo.
Consultasem monografia Dimitriu-Cristea.



Pe brîu, înainte ca acesta să răzbească deasupra pădurii.


Pe brîu, înainte ca acesta să răzbească deasupra pădurii.


La vest de acel fir și ieșind pe nesimțite deasupra pădurii.
Vedere ioc în jur, din cauză de ceață. Va fi închis toată ziua.



O traversare, la capătul vestic al Brîului Înflorit.
Un pasaj mai nesigur, pe aici.




În spate, șaua în care scotea traversarea pomenită la precedenta imagine.
Imediat lîngă șa e o porțiune subțire și expusă. Caracteristicile îi erau aceeași la vremea trecerii fraților Țițeica, pe aici (1926).



În talvegul văi Poienii, mai exact al firului superior cu acest nume.
Vremea fiind închisă, am preferat săritorilor malul înierbat din dreapta văii, cum urci,



În firul amintit deja al Văii Poienii.


Probabil, ajunși deja în vecinul vîlcel al Țancurilor. Care în jumătatea lui superioară se află cuminte.






Un scoc de la obîrșia Văii Poienii.
Scoate într-o șa separînd de Rîpa Zăpezii și numită de înaintașul Radu Țițeica a Vîntului.



Chiar așa de prăpăstioase nu-s locurile, la capătul superior al scocului de care am amintit.



Ne apropiem de Brîul Mare al Morarului.


A început ploaia.
Echipament, pe cît m-a dus priceperea acelor vremuri (altminteri nici azi nu stau mult mai bine).






Mitul Cuxi

Te găsești în Clujul anului 1982. Sau poate un pic mai încoace, mai exact după dispariția alpinistului (și mit montan totodată) Emilian Cristea
Ai o anumită fire (cu trecutul care a dăltuit-o). Cît și diverși amici.

Pe așa fond, meditezi a pune de-un nou mit, întru muntele românesc.

Eu, al lui ordean, nu pot ști exact ce legătură are subiectul nostru (uman, de mai sus) cu familia unor cunoștințe.

Al căror fiu a murit pe munte, la numai 23 ani.
.
Cert este că omul nostru, dintre tot ce putea oferi acel... cîmp al preocupărilor umane, alege tocmai pe acel june.
Ale cărui performanțe alpine se găseau cu nimic mai valoroase decît al altor zeci (sute?) de montaniarzi români.

Ultimul amănunt neinteresant, în fața vitregiei vieții. A realității.
Unde contează doar străduința. Ca efect pe moment, cît și în timp.

Pe moment, omul nostru (acela viu, și făuritor de mituri) purcede la un articol, unde-și ridică în slăvi protejatul (fie și răposat). Cum se cuvine la aș realizări, înfoaie, cînd nu pune de-a dreptul din burtă. De pildă, citează pe dusul Emilian Cristea, care s-ar fi aflat convins că tînărul clujean merită un loc în expediția către Himalaya pe care compatrioții o vor pune-n mișcare, la un moment dat.
.
Cu acest material merge la redacția unei reviste pitorești, și totodeauna iubitoare de zei (între ei, Nicolae Ceaușescu). Aceia îl publică mintenaș.
.
Lucrurile trenează apoi, o vreme.
După revoluție, apare însă o carte atribuită acelui tînăr erou. Și în jurul căreia, prin eforturile clujeanului de care pomeneam, se pune de mit serios al respectivului.

[Că veni vorba, respectivul ajunsese în Alpi va o vreme cănd marea majoritate românească pupa greu pînă și Bulgaria.]
.
Lucrurile se construiesc în două moduri.
Pe de o parte în cercul studențesc unde inițiatorul nostru are trecere multă. De de alta, prin amiciția cu revista de care pomeneam (cu circulație națională).
Care publicație, e cazul s-o spun, se afla (și află) de asemenea însetată de statui, sub umbra cărora să șadă, respectiv să gloseze, spre mulțumirea cititorilor săi (aș minți să spun că neapărat puțin). Și care suportă (ori se află - din motive de Românie profundă - de-a dreptul în căutarea micilor dumnezei.
.
Lucrurile s-au perpetuat pînă în ziua de azi, mai exact pînă în penultimul număr al acelei publicații, cu ecouri (e drept marginale) pînă și pe scena Clubului Alpin Român.
.

Mi-aș permite să reamintesc a exista acolo o energică făcătură.
În paralel, vreun prim român pe Vîrful lumii (Everest) nu simte nevoia acelor perieri.
După cum doritorul X de multe reflectoare nu a sosit încă la vremea statuii, altminteri posedînd din plin însușiri ale amintitului deja Emilian Cristea.
.

„In memoriam

Dragoste pentru munte

Între munții României, Retezatul reprezintă o veritabilă perlă a Carpaților. Poate că nicăieri în lanțul carpatin nu sunt concentrate atâtea frumuseți într-un spațiu limitat și de aceea potecile Retezatului sunt străbătute, iarna și vara – de iubitorii muntelui într-un număr din ce în ce mai mare.Înălțimea crestelor și a vârfurilor de piatră, oglinzile lacurilor, sclipătul argintiu al văilor și al cascadelor, caprele negre, coloritul florilor, verdele brazilor și multe altele încântă privirea și îmbogățesc an de an sufletul și inima montaniarzilor. Toate aceste nestemate l-au atras de mic copil și pe regretatul Alexandru Brăduț Șerban (Cuxi), student din Cluj-Napoca, tânărul care iubea muntele ca nimeni altul, această dragoste fiindu-i implantată de neconsolații săi părinți.
La 11 februarie 2018 s-au împlinit 35 de ani de când acest brav alpinist și montaniard a fost răpus într-o avalanșă
pe Valea Pietrele din Munții Retezat. Muntele nu iartă când nu-l asculți și respecți, câteodată ni-i răpește dintre noi pe cei mai buni, pe cei mai îndrăzneți, pe cei mai constanți în ascensiuni, pe cei mai îndrăgostiți de Dragostea pentru
munte aerul tare și curat al înălțimilor”

.https://romania-pitoreasca.net/…/romania-pitoreasca-nr-493…/